Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Miradoniz

                        Miradoniz avea palat de stânci.

                        Drept streşină era un codru vechi

                        Şi colonadele erau de munţi în şir,

                        Ce negri de bazalt se înşirau,

                        Pe când deasupra, streşina antică,

                        Codrul cel vechi fremea umflat de vânt.

                        O vale-adâncă ce-ngropa în codri,

                        Vechi ca pământul jumeta din munte,

                        Mâncând cu trunchii rupţi scările negre

                        De stânci, care duceau sus în palat –

                        O vale-adâncă şi întinsă, lungă,

                        Tăiată de un fluviu adânc bătrân,

                        Ce pe-a lui spate văluroase pare

                        A duce insulele ce le are-n el –

                        O vale cât o ţară e grădina

                        Castelului Miradoniz.

                        Iar în castel de treci prin colonade

                        Dai de înalte hale cu plafonul

                        Lor negru strălucit şi cu păduri

                        De flori. Păduri cărora florile

                        Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,

                        Şi crini, ca urnele antice de argint,

                        Se leagănă pe lujerii cei nalţi,

                        Iar aerul văratic, dulce, moale.

                        Ca stelele sunt musculiţele prin frunze

                        Şi împlu aerul cel cald cu o lumină

                        Verzuie, clară, aromată. Fluturi –

                        Cu părul de-aur şi cu aripioare

                        De curcubeu – în haine de argint

                        Din floare-n floare fâlfâie şi-şi moaie

                        Guriţele-umede şi roşii în potirul

                        Mirositor şi plin de miere-al florilor.

                        Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase

                        Şi verzi-întunecoase, presărate

                        Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori –

                        E-o florărie de giganţi. într-un loc

                        Crăpată-i bolta de granit, de cauţi

                        Prin streşina de codru până sus,

                        Unde în ceruri lin pluteşte luna.

                        Ea-i o regină tânără şi blondă

                        În mantia-i albastră constelată,

                        Cu mâinile unite pe-al ei piept

                        De neauă… Trece luminând cu ochii

                        Albaştri, mari, prin straturi înflorite

                        De nori, ce înfoiate îi oferă

                        Roze de purpur, crinii de argint;

                        Din când în când cu mâna-i argintoasă

                        Ea rupe câte-o floare şi-o aruncă

                        Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;

                        Colo un nor se nalţă sfânt şi sur,

                        Se-ncheagă, se formează, încremeneşte,

                        Devine-un templu grec şi plin de umbra

                        Columnelor ce-l înconjor – şi prin columne

                        Trece-argintoasă câte-o rază-a lunii.

                        Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i

                        De diamante-n stele contopite

                        Brilează-n noapte – tăriile negre

                        A domei se-nsenină – şi ea intră

                        În el. – Columnele-ard sub clara ei lumină

                        Şi aruncă umbra una-ntr-alta.

                        Ea intră-n domă… stelele-o urmează.

                        Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric

                        Pe râul sânt ce curge-n valea mare

                        Care-i grădina cea din codri vechi

                        A lui Miradoniz. Insule sfinte

                        Se nalţă-n el ca scorburi de tămâie.

                        Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri,

                        Cu flori de aur, de smarald – cu stânci

                        De smirnă risipită şi sfărmată

                        În bulgări mari. Pe mândrele cărări,

                        Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri,

                        E pulbere de-argint. Pe drumuri

                        Cireşi în floare scutură zăpada

                        Trandafirie a-nfloririi lor,

                        Vântul le mână, văluros le nalţă,

                        De flori troiene în loc de omăt

                        Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză

                        De-argint deasupra apei şi se oglindeşte

                        În fundul ei – astfel încât se pare

                        Că din aceeaşi rădăcină creşte

                        O insulă în sus şi una-n jos.

                        Şi nu-i nimica în aceste ramuri:

                        Dintr-un copac într-altul numai ţes

                        Painjini de smarald păinjenişul

                        Cel rar de diamant – şi greieri cântă,

                        Ca orologii aruncate-n iarbă.

                        Şi peste râul mare, de pe-un vârf

                        De arbore antic ţesut-au ei

                        Un pod din pânza lor diamantoasă,

                        Legându-l dincolo de alţi copaci.

                        Prin podul străveziu şi clar străbate

                        A lunii rază şi-nverzeşte râul

                        Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră

                        Nemaivăzută feerie. – Iară peste pod

                        Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,

                        Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur

                        Lin împletind în crinii mâinilor,

                        Ivind prin haina albă membri-angelici,

                        Abia călcând podul cel lung cu-a ei

                        Picioare de omăt, zâna Miradoniz.

                        Ea-ajunge în grădina ei de codri

                        Şi rătăceşte, – o umbră argintie

                        Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;

                        Ici se pleacă spre a culege o floare,

                        Spre-a arunca în fluviul bătrân,

                        Colo aleargă dup-un flutur,

                        Îl prinde – îi sărută ochii şi-i dă drumul;

                        Apoi ea prinde-o pasăre măiastră

                        De aur, se aşează-ntr-a ei aripi

                        Şi zboară-n noapte printre stele de-aur.