Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Minte şi inimă

                        – Ce priveşti în jos smerită,

                        Că te mânii te prefaci,

                        Când îţi zic că el îţi place

                        Şi că tu demult îi placi.

 

                        Voi jucaţi în comedie

                        Rolul vostru de-nţelept,

                        Dar de ce unul la altul

                        Vă uitaţi atât de drept?

 

                        De ce, când pe neaşteptate

                        El soseşte uneori,

                        Rumenirea face locul

                        Unei gingaşe palori;

 

                        Şi priveşti cu ochi nesiguri,

                        Sânul creşte fără să vrei?

                        Dar vă stingeţi dupăolaltă…

                        Comedie, dragii mei…

 

                        Parcă-l văd cum vine ici,

                        Şede-n veci pe-acelaşi jeţ

                        Şi la tine îşi îndreaptă

                        Ochii negri şi şireţi.

 

                        Şi când credeţi cum că nimeni

                        Dimprejur nu vă ia seama,

                        Numa-atunci vă daţi în petic

                        Şi vă arătaţi arama.

 

                        Eu vă văd de pe sub gene:

                        Ochi-n ochi priviţi fierbinte

                        Şi de dragi unul altuia

                        Conversaţi fără cuvinte.

 

                        Cine nu v-ar şti, copilă,

                        Da, v-ar crede neam de sfinţi.

                        Şi să staţi numai l-atâta…

                        Bine? Sunteţi voi cuminţi?

 

                        – Taci, mătuşă, tu mă superi,

                        De-i vorbi mai mult eu fug.

                        Ce se pare că-i iubire

                        Nu-i decât prieteşug.

 

                        – De prieteni, se-nţelege,

                        Vă-nşelaţi cu mult sistem.

                        Şi de dânsul nu pe-atâta,

                        Dar de tine mai mă tem.

 

                        Pân-acum pornirea voastră

                        Aţi ştiut să o mascaţi

                        Şi în sufletele voastre

                        Cu durere vă iubeaţi.

 

                        Promiţând unul altuia

                        Cum că nu veţi mai iubi.

                        Voi gândeaţi c-o să rămână

                        Astfel până veţi muri.

 

                        Şi-n această mângâiere,

                        De pe-o zi pe alta, voi

                        Tărăgăniţi o fericire

                        Dureroasă, amândoi.

 

                        Fiind siguri unul de-altul,

                        Să promiteţi fu uşor

                        Cum că nu o să mai faceţi

                        Alianţe de amor.

 

                        Dară azi pui capăt tragic

                        Astei stranie poveşti…

                        – Doamne, Doamne, mătuşico,

                        Nu ţi-i greu să mai vorbeşti?

 

                        – Nu mi-i greu, căci eşti în stare

                        Să sfărâmi ca un… copil

                        Jucăria-ncântătoare

                        A frumosului idil.

 

                        Când vă văd mergând alături,

                        Vă zâmbiţi şi vă privesc

                        Şi când credeţi câte spuneţi,

                        Eu fac haz şi-ntineresc.

 

                        Voi, gurmanzi ai drăgostirii,

                        Cu reţeta cea mai bună

                        Înveliţi amoru-n vorbe,

                        Clevetindu-l împreună.

 

                        Şi feriţi de ochii lumii,

                        Între rariştea de brazi,

                        Voi mergeţi când vine seara,

                        Tu eşti rumenă-n obraz.

 

                        Şi atâta bucurie

                        Văd în ochii tăi cei mari…

                        Nu lipseşte decât nunta

                        C-un taraf de lăutari.

 

                        În zădar oare Teodor

                        Scrie-a codrului poveste?

                        Şi atât de rău îi pare

                        Că băiet el nu mai este?

 

                        Că nu vreţi a da pe faţă

                        Dulcea taină înţeleg,

                        Căci cu-atâta e mai dulce –

                        Dar un capăt nu aleg.

 

                        Şi ce bine aţi petrece

                        Azi, când viaţa vă zâmbeşte,

                        Cum în vremea mea Konaki

                        O spunea pe bătrâneşte:

 

                        „Prin pustii şi munţi sălbateci,

                        Prin prăpastii, râpi, ponoare,

                        Unde-n albia de stâncă

                        Sună blândele izvoare;

 

                        Acolo unde natura

                        Cu puterea ei măreaţă

                        Răspândit-au pretutindeni

                        Bucurie şi viaţă;

 

                        Unde brazii cei de fală

                        Se înalţă cu trufie,

                        Unde zmeura şi mura

                        Au a lor împărăţie;

 

                        Unde toate împreună

                        Strigă: „Vino, te opreşte!”

                        Acolo amorul cheamă,

                        Acolo vină de iubeşte.

 

                        Acolo ochiul zavistnic

                        Nu mai are vreo putere:

                        Nu-i jignire în iubire,

                        Ci noroc şi mângâiere.”

 

                        Ţie-ţi trebuie vecinul;

                        Teodor e pentru tine:

                        Liniştit, cam mizantropic

                        Ş-apoi îl iubeşti, ştiu bine.

 

                        Ţie-ţi place poezia,

                        El lucrează versuri bune.

                        Toate versurile sale

                        Tu pe muzică le-i pune.

 

                        De-i cânta veţi face duo,

                        Glasul vostru se combină;

                        De te-ai pune la piano

                        Te-a însoţi din violină.

 

                        Ţie-ţi place moşioara,

                        Pe a ta vrei s-o lucrezi,

                        Iar el ştie plugăria –

                        Gospodar e, precum vezi.

 

                        Moşioara lui altădată

                        Era tot părăduită,

                        Vezi acuma ce-i aduce,

                        Cât de bine-i rânduită.

 

                        Aşadar, nu sta la gânduri,

                        Prea uşor alegi din două,

                        Eu îţi zic să-ţi iei vecinul,

                        Ie-l cu mâinile-amândouă.

 

                        – Toată ziua se închide

                        Prin autori mâncaţi de molii

                        Şi îl vezi întotdeauna

                        Cumu-i plin de colbul şcolii.

 

                        – Dar nu vine-n toată seara?

                        – Vine. Poate i-i urât.

                        Ş-apoi nu ştii cum că fusta

                        Femeiască-o au… urât?

 

                        – Pentru?

                        – Ştiu eu care-i cauza?

 

                        – Pentru că în lumea toată

                        Numai una-i este dragă.

                        Vezi aşa, aşa e, fată.

 

                        – Ş-acea una?

                        – Acea una

 

                        Stă înaintea mea şi coase

                        Şi de-i spun că este astfel

                        Se preface mânioasă.

 

                        – Frumuseţi să sperii lumea,

                        Precum însăşi vezi, nu am,

                        Deci în cumpănă pun toate

                        Şi le măsor dram cu dram.

 

                        Ş-am văzut că-i mult mai bine

                        C-un moşneag să mă cunun

                        Decât iar să-mi risc eu sama

                        C-un bărbat ori c-un nebun.

 

                        Eu susţin că orice casă

                        Din convenţie se face:

                        E mai multă fericirea

                        Căci într-însa este pace.

 

                        – Pace? Da cunoşti moşnegii?

                        Scârţâie neîncetat.

                        Ba-i bolnav, ba n-are vreme

                        Să te ducă la primblat.

 

                        De faci muzică el cască,

                        Dacă râzi el e ursuz,

                        Să vorbeşti de vrei ai voie,

                        Da nici glasul nu-i auzi.

 

                        Când s-apropie, drăguţă

                        Fată! – funia de par,

                        Atunci chin! Moşneagu-ntr-una

                        Scârţâie ca un car.

 

                        Nu doresc, nepoată dragă,

                        Să ajungi la aşa hal…

                        Ştii ce pace e aceea?

                        E tăcerea din spital.

 

                        Alta-i pacea sufletească

                        Care e rodul iubirii –

                        Şi acolo e tăcere,

                        Dar tăcerea fericirii.

 

                        Tu lucrezi iar el acasă

                        Poate sta, poate lucra,

                        Dar din când în când aruncă

                        Ochii lui asupra ta.

 

                        Şi se uită lung la tine.

                        Doamne! limpede mai ştie

                        Cum că fără tine lumea

                        I-ar fi chiar ca o pustie.

 

                        Vii la spate, vezi ce scrie,

                        Peste şiruri tu alergi,

                        Îi iei pana chiar din mână,

                        Singură vreo vorbă ştergi.

 

                        Şi să crezi că ştears-o lasă

                        Dacă tu vei zice: nu.

                        Te aprobă căci în minte-i

                        Şi în inima-i eşti tu.