Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Înger şi demon

                        Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite

                        A făcliilor de ceară care ard lângă altare –

                        Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,

                        Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,

 

                        În biserica pustie, lângă arcul în perete,

                        Îngenuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;

                        Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,

                        Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

 

                        O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;

                        Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind

                        Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind

                        Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

 

                        Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,

                        Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,

                        Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează,

                        Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

 

                        Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,

                        Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;

                        Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb

                        Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

 

                        Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

                        Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;

                        El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –

                        La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

 

                        Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,

                        Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină,

                        Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină –

                        Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

 

                        Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,

                        Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară,

                        Văl – o negură diafană mestecată-n stele; – clară

                        E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

 

                        Ce-ţi lipseşte să fii înger – aripi lungi şi constelate.

                        Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?

                        Două umbre de aripi ce se mişcă tremurânde,

                        Două aripi de umbră către ceruri ridicate.

 

                        O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază;

                        Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.

                        Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,

                        Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

 

                        Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un înger este,

                        Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;

                        Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate

                        Văd aripile-i diafane şi de dânsele dau veste.

 

                        Te iubesc! – era să strige demonul în a lui noapte,

                        Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;

                        Nu spre-amor – spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie

                        Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.

 

                        ……………………………………………………………..

 

                        Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,

                        Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;

                        El? – răscoală în popoare a distrugerii scânteie

                        Şi în inimi pustiite seamănă gândiri rebele.

 

                        Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa

                        Veacuri sunt de cugetare, o istorie, un popor,

                        Câteodat’ – deşi arare – se-ntâlnesc, şi ochii lor

                        Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

 

                        Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,

                        Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!

                        Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş –

                        Se iubesc… Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!

 

                        A venit un rege palid, şi coroana sa antică,

                        Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,

                        Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus

                        Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

 

                        Dară nu – mute rămas-au buzele-i abia deschise,

                        Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.

                        În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet

                        Se ivea faţa de demon fecioreştile ei vise.

 

                        Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;

                        Ce puternic e – gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;

                        El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă

                        Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.

 

                        El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară

                        În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,

                        Părea ca o noapte neagră de furtuni acoperită,

                        Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.

 

                        …………………………………………………

 

                        Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie

                        Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,

                        Sfârâind în aer bolnav. – Nimeni nu-i ştie de ştire,

                        Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.

 

                        Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumii,

                        Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate

                        Cu-a lui Dumnezeu numire – astăzi toate-s îndreptate

                        Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

 

                        A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea

                        Ce-i ascunsă-n aste vorbe? – Să te simţi neliber, mic,

                        Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,

                        Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,

 

                        C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti –

                        Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:

                        O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar

                        Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti

 

                        Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.

                        Cum a intrat el în viaţă! Cât amor de drept şi bine,

                        Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!

                        Şi răsplata? – Amărârea, care sufletu-i apasă.

 

                        Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,

                        Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,

                        Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri

                        Ea-i sărută. – De pe dânşii negurile se descopăr…

 

                        Este Ea. C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,

                        El în ochii ei se uită. – Mândră-i de înduioşare;

                        Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;

                        Ah! şopteşte el pe moarte – cine eşti ghicesc, iubită.

 

                        Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul

                        Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;

                        El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis

                        Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i… e amorul.