Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
În căutarea Şeherazadei

                        În mări de nord, în hale lungi şi sure

                        M-am coborât şi am ciocnit cu zeii,

                        Atârnând arfa-n vecinica pădure.

 

                        M-am îndulcit cu patima femeii,

                        În stele i-am topit aurul din plete,

                        În poale-am scuturat piatra cameii,

 

                        Din ochi i-am sărutat priviri şirete,

                        De umeri rezemat am râs cu dânsa

                        Ş-am potolit din gură-i lunga sete

 

                        De-amor. Apoi m-am dus – ea plâns-a.

                        Mi-a deschis marea porţile-i albastre

                        Şi Nordul frig durerea-mi caldă stins-a.

 

                        M-am dus spre Sud – unde insule ca glastre

                        Gigantici se ridic din sfânta mare,

                        C-oştiri de flori, semănături de astre.

 

                        Şi şi-a umflat eterna mea cântare

                        Aripile de pară-n cer pornite,

                        Pân-am pierdut pământu-n depărtare,

 

                        De unde-albastre scânduri-s urnite.

                        De gânduri negre-i grea antica-mi navă:

                        Nu ştiu pe vane căi-s ori menite?

 

                        Viaţa mea-i ca lanul de otavă:

                        E şeasă făr-adânc şi înălţime.

                        Vulcanul mort şi-a stins eterna lavă.

 

                        Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime

                        Ridică colţi înalţi din frânta mare.

                        Cine îmi spune ce minune-i? Nime?

 

                        Din ce în ce un rai în depărtare

                        Se desfăşoară dintre stânci trunchiate,

                        Plesnite lin de undele amare.

 

                        Munţii înalţi la cer străbat, se vede;

                        Văi cu izvoare s-adâncesc sub soare

                        Şi dealuri mari păduri înalţă-n spete:

 

                        E Orientul. Codrii cu grandoare,

                        Cu vârfii nalţi vor norii să-i desfeţe.

                        Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare.

 

                        Prin codrii lui, prin şesurile creţe,

                        De-a vântului suflare-mbălsămată,

                        Din munţii-n nori şi prin pustii măreţe,

 

                        Urbele antice strălucind s-arată

                        Şi albe par şi mitice – cu basme

                        Urieşeşti e ţara presărată.

 

                        Şi norii spânzură pe cer, fantasme

                        De foc şi aur ce-n oştiri se-nşiră,

                        Codrii se plâng şi marea doarme-n spasme.

 

                        Ajung la ţărm – se-ndoaie ca o liră

                        Cu valuri înstrunită-n lunge rânduri,

                        Un mic liman, ce raze blând respiră.

 

                        Corabiei apusene grea de gânduri

                        Sinistre – eu pe valuri îi dau drumul,

                        Frântă de stânci se risipeşte-n scânduri.

 

                        Ce întâlnesc întâi pe ţărm e-un tomul,

                        Proroc prea sigur al vieţii umane,

                        Tu eşti cenuşa iară viaţa-i fumul.

 

                        Nu crede însă că în doruri vane

                        Caut norocul spre-a te-afla pe tine,

                        Noroc lumesc – zâmbiri aeriene!

 

                        Las pe-alţii să zidească din ruine

                        Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată

                        A vechiului pământ, ce nu-i de mine.

 

                        În furnicarii din Apus ei toată

                        Viaţa-şi fac doruri nebune,

                        Nu ştiu că-n lume nu-i ceea ce cată.

 

                        Ei caut-adevăr – găsesc minciune.

                        Neam vine şi neam trece – toţi se-nşeală.

                        Eu adevăr nu cat – ci-nţelepciune.

 

                        Căci mintea cea de-nţelepciune goală,

                        Oricât de multe adevăruri ştire-ar,

                        Izvor de amărâre-i şi de boală.

 

                        În ladă aur oricât grămădire-ar,

                        Cu aur nu se stinge-n veci amarul

                        Şi Pace numa-n inimă-i găsire-ar.

 

                        Uşor trage prezentul la cântarul

                        Înţelepciunii… Şi ea-i fericirea.

                        Cu-a răsăritului averi samarul

 

                        Eu mi-l încarc, cu-a lui gândiri – gândirea.

                        Eu pasu-ndrept, colo înspre cărunţii,

                        Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea.

 

                        Din codri-adânci, ce înmormântă munţii,

                        Ce-abia şi-arăt al lor cap în ninsoare,

                        Urcând în negre stânci diadema frunţii,

 

                        Prin şir de codri, palmi nălţaţi în soare,

                        Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii,

                        Smochini s-aţin pe verzi cărări în floare.

 

                        Din prund înalţă trunchii lor arinii

                        În lume risipiţi, sub stânci ce pică

                        Izvoare sar prin muşchii rădăcinii.

 

                        Prin mândrele grădini în cer ridică

                        Saraiuri albe cupole de aur.

                        Cu sori pare plouată urbea-antică

 

                        Şi risipite prin dumbrăvi de laur

                        Stau casele-albe, azile liniştite.

                        Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur

 

                        Iar căile-s cu marmură podite

                        Şi fără porţi sunt sfintele dumbrave.

                        Pe scări înalte flori de foc sădite.

 

                        Pe scări culcate fete albe, suave,

                        Părul cel negru-l piaptănă în soare,

                        Ori visătoare stau de-amor bolnave.

 

                        Ah, e cetatea cea strălucitoare

                        Unde-mpăratul Indiei reşade:

                        Un soare însuşi este el sub soare.

 

                        Nevasta lui e-acea Şeherezade,

                        De-nţelepciune plină şi de frumuseţe:

                        Ş-a o privi doar soarelui se cade.

 

                        *

 

                        Într-un sarai cu cupola rotundă,

                        Pe scări de marmură îmi urc piciorul,

                        Pe stâlpi înalţi las umbra să pătrundă,

 

                        Sub bolta porţii calc de flori covorul,

                        Cărare-i el prin de-aur nalte glastre:

                        În ele crinii mari întrec ivorul.

 

                        Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,

                        Ce netezi, roşi, oglinzi de purpură,

                        Reflectă frunze verzi şi flori albastre.

 

                        Un miros răcoros simţirea-mi fură.

                        Deschisă lin e uşa unei sale

                        Şi noi minuni uimiţii ochi văzură.

 

                        Cu umbre moi a gândurilor sale

                        Un pictor a-nflorit plafonul, murii,

                        Cu chipuri zvelte, basme-orientale.

 

                        Pe perne lungi culcate-s hurii

                        Şi din căţui de-argint copăr miroase

                        Cu fum albastru formele picturii.

 

                        De roşă catifea cu fir pe margini trase

                        Se-nalţă într-un baldachin perdele,

                        Umbrind un pat cu perne de mătase.

 

                        Pe acel pat, un tron cusut cu stele,

                        Stă înşirând mărgăritare-n poale

                        Regina cea-nţeleaptă. – Dintre ele

 

                        Picioare de zăpadă, mici şi goale,

                        Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun

                        De vişinie catifea şi moale.

 

                        Dureri şi ani, şi toate îmi disdaun

                        Aceste vise-aievea la vedere:

                        Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.

 

                        Frumoasă e în visu-i de plăcere,

                        Cu faţa albă ea lumină sala

                        Şi ochii ei izvoare de mistere,

 

                        Mari şi adânci tăiaţi-s ca migdala

                        Şi-n păru-i negru corpu-i de zăpadă

                        E cufundat – o virgină Itală.

 

                        Cine-ar vedea făr- în genunchi să cadă?

                        Am îngenuncheat. – Eu am ştiut, străine,

                        Că ai să vii – a dorurilor pradă –

 

                        Ca să m-asculţi şi să duci de la mine

                        A-nţelepciunii ş-a frumseţii floare,

                        Să luminezi gândirile din tine.

 

                        Eu am ştiut – profetă vrăjitoare –

                        S-atrag cu-a tainelor şi-a basmei rază

                        Poeţi cu inimi ceruri-doritoare.

 

                        Ridică-te şi vino de te-aşează

                        Ici, lângă mine, sui pe perna asta…

                        Cu braţu-i gol şi alb ea o-nfoiază.

 

                        Am ascultat… M-am răzimat cu coasta

                        De dulci gătite perne – iar genunchiul

                        Plecat… c-adoratori din vremea voastră.