Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Icoană şi privaz

                        De vrei ca toată lumea nebună să o faci,

                        În catifea, copilă, în negru să te-mbraci –

                        Ca marmura de albă cu faţa ta răsari,

                        În bolţile sub frunte lumină ochii mari

                        Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă –

                        În negru, gură-dulce, frumos o să-ţi mai şadă!

                        De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie,

                        Atuncea tu îmbracă mătase viorie.

                        Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor,

                        Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor

                        Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând,

                        Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând.

                        Când îmbli, a ta haină de tine se lipeşte,

                        Ci gingaş-mlădioasă tu râzi copilăreşte.

                        De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,

                        Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat…

                        Ciudat… Stau melancolic, greoi ca şi un trunchi,

                        Când veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchi.

                        Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred

                        Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd

                        Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,

                        Atât – cum nu mai este o alta pe sub soare;

                        Îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci

                        Şi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci…

 

                        Ş-apoi… Merit eu oare mai mult de la un înger

                        Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?

                        O, bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei,

                        Zâmbirea gurii tale, un vis din ochii tăi

                        Mai mult e pentru lume decât un trai deşert…

                        Şi încheierea vieţii-mi: pe tine să te iert.

                        Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,

                        De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.

                        Şi am visat odată să fiu poet… Un vis

                        Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs

                        De crudă ironie… Şi ce-am mai vrut să fiu?

 

                        Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

                        D-eternă mângâiere… şi blând să fie cântu-i.

                        Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui.

                        Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot,

                        Nu poate să descrie nici zâmbetu-ţi în tot.

                        Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri

                        Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri.

                        Frumseţea ta divină, nemaigândită, sfântă

                        Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;

                        Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,

                        Nu pot să scriu frumuseţea cea vrednică de Dante.

                        O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn,

                        Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.

                        O, marmură curată, o, înger, o, femeie,

                        Eu să te-ating pe tine cu-a patimii scânteie,

                        Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui

                        C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i…?

                        Nebun ce sunt… Nu râzi tu? O, râzi de mine… Râzi.

                        Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închid,

                        Să nu mai văd înainte-mi acea frumoasă zeie,

                        Cu capul ei de marmură pe umeri de femeie…

                        Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui

                        Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,

                        Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare…

                        Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare

                        Şi ea să-mi spună rece: „Monsieur, ce ai mai scris?”

                        La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,

                        Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa

                        Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma.

                        Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,

                        Căci zâmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pământ.

                        Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi:

                        Ici-colo câte-un geniu – şi peste tot gunoi.

                        Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir

                        Cum admira cu ochii cei mari odată Shakespeare.

                        Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte

                        Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;

                        Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc

                        Şi eu, fire hibridă – copil fără de noroc!

                        Fără de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit

                        Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?

                        Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,

                        O vorbă aruncată ironic – de amor?

                        Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,

                        Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum până în mormânt?

                        Sunt vrednic eu a cere – sunt demn să am mai mult?

                        A lumii hulă oare în juru-mi n-o ascult?

                        Putut-am eu cu lira străbate sau trezi

                        Nu secolul, ca alţii – un ceas măcar, o zi?

                        Cuvinte prea frumoase le-am rânduit şirag

                        Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag…

                        Aceasta e menirea unui poet în lume?

                        Pe valurile vremii, ca boabele de spume

                        Să-nşire ale lui vorbe, să spună verzi ş-uscate

                        Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?

                        Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune…

                        Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,

                        O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.

                        Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters

                        Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.

                        O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus

                        Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori

                        Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.

                        Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:

                        Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins bruma

                        Şi tineri numai în sânuri vedem, frumseţea vie,

                        Dar gândul nostru-n ceaţă n-o pune pe hârtie…

                        Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii

                        Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii.

                        Astfel cu meşteşuguri din minte-ne – un pir –

                        Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.

                        În capetele noastre de semne-s multe sume,

                        Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,

                        Aceeaşi lume strâmbă, urâtă, într-un chip

                        Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip.

                        Nu-i acea altă lume, a geniului rod,

                        Căreia lumea noastră e numai un izvod…

                        Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer

                        În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?

                        O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri

                        Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri…

                        Căci plumbu-n veci nu-i aur… şi-n noi se simte izul

                        Acelei meserie ce o înlocuim cu scrisul…

                        În loc să mânui plugul, sau tesla şi ciocanul,

                        Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul

                        Cel rău al minţii mele… şi vremea este vama

                        Unde a mea viaţă şi-a arăta arama.

 

                        „Să reproduci frumosul în forme” ne înveţi:

                        De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ…

                        Dator e-omul să fie a veacului copil,

                        Altfel ca la nevolnici el merit-un azil

                        Într-un spital… Acolo cârpească cu minuni

                        Păreţii de chilie şi spună la minciuni…

                        Da! ticălos e omul născut în alte vremi…

                        Sincer, îţi vine soarta s-o sudui, s-o blestemi:

                        Blestemele însăşi poet te-arată iarăşi,

                        Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş.

                        Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă

                        Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă

                        Şi între ofiţerul cu spada subsuoară

                        Alegere nu este, alegerea-i uşoară.

                        Pocnind în a lui haine, el place la neveste,

                        Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este…

                        Acesta da… Simţire tu ai şi este dreaptă.

                        Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă –

                        Un corp frumos şi neted te face să iubeşti,

                        În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti.

 

                        Doar nu eşti tu nebună

                        S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună,

                        Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adâncime

                        În strofe o desface şi o aşează-n rime…

                        Soldatul spune glume uşoare – tu petreci…

                        Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci,

 

                        E timid, abia ochii la tine şi-i ridică.

                        El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică,

                        Privindu-te cu jale, oftează – un năuc…

                        Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc

                        Şi ani întregi putea-voi tot astfel ca să şed

                        Şi-n inima copilei defel nu-naintez.

 

                        Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă.

                        Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?

                        Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,

                        Când ea este femeie, şi vrea a fi femeie?

                        Şi totuşi… Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:

                        „Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci,

                        Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!”

                        Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.

                        Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş.

                        Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăşi:

                        S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,

                        Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie

                        Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted

                        Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet,

                        Ş-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,

                        Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate…

                        Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,

                        În care poezie şi visuri sunt un fleac:

                        Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale,

                        Să fiu nemernic martor nefericirii tale.

                        Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba:

                        Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba.

                        Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sânge:

                        Nevoia este gheaţa ce amoru-n grabă-l stinge.

 

                        …………………………………………………

 

                        Visând astfel ia sama cu mine că petreci,

                        Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci.

                        Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?

                        O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc…

                        De-un ceas tu caşti în faţa-mi – acum însă doreşti,

                        Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în versuri franţuzeşti.

 

                        Idee! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ.

                        Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ,

                        Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc:

                        – Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!