Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Gelozie

                        Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?

                        N-ai să pătrunzi vreodată înăuntrul astei inimi.

                        Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,

                        Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.

 

                        Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,

                        Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.

                        Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită

                        Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?

                        Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,

                        Ademenirea-i blândă, putut-a sta-împotrivă

                        Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,

                        Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?

                        Putut-a împotriva atâtora să steie

                        Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?

                        Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene

                        E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,

                        Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,

                        Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri

                        Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug

                        S-aprindă al meu suflet pe-al patimilor rug;

                        Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,

                        Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…

                        Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…

                        Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac

                        De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,

                        Că idolului mândru scot ochii blânzi de şarpe,

                        Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,

                        Că ce rămase-atuncea înaintea minţii-mi, vai!

                        Era doar începutul frumos al unui leş…

                        Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,

                        Şi nici visai că gându-mi te face de ocară

                        Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară

                        Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,

                        Se întindeau asupră-ţi, cu ele să te rup,

                        Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port

                        Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

 

                        Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimii cămări

                        Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări

                        Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă

                        Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,

                        Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…

                        Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.

 

                        Mă mişc ca oceanul cu suferinţe adânci,

                        Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.

                        Se nalţă şi recade şi murmură întruna

                        Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:

                        Pătruns el e de jalea luminii celei reci…

                        În veci de el departe şi el iubind-o în veci.

                        De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vreodinioară,

                        El ar simţi că înăuntru-i cu ceru-ntreg coboară

                        Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers

                        C-un univers deasupră-i şi-n el cu-n univers.

 

                        Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi

                        Şi mişti în al meu suflet un ocean de patimi.

                        Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării

                        – Ah, în deşert nici nu pot ca să te dau uitării –

                        S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad

                        Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.

                        Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii

                        Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii

                        Şi să-mi răsari din marea de suferinţe, înaltă

                        Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.