Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Eco

                        Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc

                        Pe-a cerului arcuri măreţe.

                        În umede lanuri de-albastru ceresc,

                        Merg norii cu hainele creţe

                        Şi stâncile rar

                        Ca stâlpii răsar,

                        Negriţi şi-ndoiţi de furtună

                        în lună.

 

                        Diamant e în aer, în codri – miros

                        Şi umbră adânc viorie;

                        Şi luna-i a cerului scurt argintos

                        Şi stele păzesc în tărie

                        Şi văile sunt

                        în aburi de-argint

                        Pierdute-ntr-al doinelor şuier

                        Din fluier.

 

                        Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

                        Din ceaţa pustie şi rece,

                        Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,

                        Cu clipa gândirii se-ntrece

                        Şi calu-i turbat

                        Zbura necurmat,

                        Mânat ca de-a spaimelor zână

                        Bătrână.

 

                        Pe umeri de munte, din stânci de bazalt

                        Castelul de nalţă, se-ncruntă,

                        Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt

                        De nouri şi ani se încăruntă,

                        Dar astăzi e viu

                        Şi-n glas auriu

                        Răsună din umbra cea mare

                        Cântare.

 

                        În mii de lumini ferestrele-i ard,

                        Prin cari se văd trecătoare,

                        Prin tactul cântării pierdute de bard,

                        Ivindu-se umbre uşoare;

                        Trec albe ca-n vânt

                        Dulci neguri de-argint,

                        Palatul plutea în magie

                        Aurie.

 

                        Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci

                        E-urmat de săgeat-arzătoare,

                        Din căi năruite, din gârle adânci,

                        Fugarul în tropot răsare

                        Cu nara arzând

                        Cu coama pe vânt,

                        O dată-ncă pinten l-împunge

                        Şi-ajunge.

 

                        Iar tânărul sare uşor de pe el

                        Şi prundul sub pasu-i răsună.

                        Frumos ca din basme şi tras prin inel

                        Şi nalt ca şi bradul din lună,

                        C-un salt a suit

                        Al bolţii granit.

                        Urcat într-un arc de fereastră

                        Adastă.

 

                        Mantaua lui neagră în lună s-a întins

                        De pare-o perdea în fereastră

                        Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins

                        Uitându-se-n sala cea vastă.

                        Pe stânci de bazalt

                        Stă calu-i înalt

                        Şi coama-i i-o umflă în lună

                        Furtună.

 

                        Sala-i ca aerul scăldat în soare,

                        Muiat de-a florilor suflet răcoare.

                        În ea frumoasele fiinţe albe

                        Par gânduri palide din visuri dalbe.

                        De-umărul junilor de reazim, zboară,

                        De raze umede ochii-s izvoare,

                        Ca-n vânt se leagănă zveltele poze

                        Prin păr ce flutură cununi de roze…

                        Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,

                        Jocul e repede, încet e cântul

                        Şi pe când sufletul stă de beţie

                        Plutesc fiinţele… o vijelie…

                        Până ce aria dispare, trece…

                        O rază timidă în ziua rece.

                        Apoi perechile stând risipite

                        S-adun în grupele orânduite

                        Şi din amestecul de vise dalbe,

                        Din trecătoarele fiinţe albe,

 

                        Iese ca aria dintre suspine

                        Regina albelor nopţii regine,

                        Sau cum din zilele poetic june

                        A idealului iese minune.

                        Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,

                        Cunună-n undele-i se furişează,

                        Se-ndoaie talia-i în albă haină

                        Parcă-i o timidă a nopţii taină.

                        Pe-o liră gingaşă şi argintie

                        Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,

                        Prin blânde notele lirei de-amor

                        Glasul ei tremură dulce uşor:

 

                        Prin bolta ferestrei înguste

                        Mă uit într-al văilor rai,

                        Cum codrii în cale-i supune

                        Furtuna, copila de crai.

 

                        Prin păru-i de aur, coroană

                        Cu colţuri în fulger şi jar,

                        Ea apele-n cale-i aplană

                        Şi-ndoaie bătrânul stejar.

 

                        Prin poarta îngustă din murii

                        Grădinii, cetăţii-mi din stânci,

                        Cobor în adâncul pădurii

                        Unde-izvoarele murmur adânci.

 

                        Prin nourii rupţi trece luna

                        Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.

                        Şi părul mi-l umflă furtuna

                        Şi ochii-mi se-neacă de plâns.

 

                        Doresc doar ca în fundul mării

                        Să mă ia cu sine-n sarai,

                        În nalte albastrele sale,

                        Furtuna, copila de crai.

 

                        Doresc ca să intru cu luna

                        În dome de nouri, ce pier –

                        Doresc cu popoare de stele

                        Să merg drumul mare din cer.

 

                        Ce caut eu nu vă ştiu spune,

                        Eu singură nu ştiu ce vreu,

                        Atât e de tainic ascunsă

                        Dorinţa în sufletul meu.

 

                        Mi-e ciudă pe frunza cuminte,

                        Pe vorbareţe valuri de râu,

                        Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,

                        Ce singură eu nu ştiu.

 

                        Şi flori şi crengi şi stele

                        În ciuda mea taine îmi spun –

                        Ah! cum le-aş smulge pe toate

                        Să fac din ele cununi.

 

                        În codru o creangă se-ndoaie,

                        O poartă prin frunze, şi-n prag

                        Un chip cu ochi mari se iveşte –

                        Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

 

                        Un murmur feeric dezmiardă voios

                        A sălii tăcere senină.

                        Din bolta ferestrei arcată pompos

                        S-aude vibrând mandolină

                        Şi-un eco uşor

                        Petrece cu-amor,

                        Cu dulcea vibrare de strune,

                        Ce spune.

 

                        Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules

                        Din unde, din munte, din vale,

                        Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

                        Alunecă-n cântecu-i moale

                        Ş-al coardelor grai,

                        Frumos ca din rai,

                        Amestecă-n vorbe de miere

                        Durere:

 

                        Sara pe deal buciumul sună cu jale,

                        Turmele-l urc – stele le scapără-n cale,

                        Apele plâng clar izvorând în fântâne –

                        Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

 

                        Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

                        Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

                        Umezi se nasc stele pe bolta senină –

                        Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

 

                        Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

                        Streşini vechi, casele-n lună ridică,

                        Scârţăie-n vânt cumpăna de la fântână,

                        Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

 

                        Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

                        Vin de la câmp, toaca răsună mai tare –

                        Clopotul vechi împle cu glasul lui seara,

                        Sufletul meu arde d-iubire ca para.

 

                        Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,

                        Ah – în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,

                        Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

                        Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!

 

                        Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr –

                        Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,

                        Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,

                        Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.

 

                        Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,

                        Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,

                        Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii –

                        Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.

 

                        Ne-om rezema capetele-unul de altul

                        Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

                        Vechiul salcâm – astfel de noapte bogată

                        Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

 

                        ……………………………………………

 

                        Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,

                        De nouri grămezi se adună

                        Şi unul pe altul, măiestru urcat,

                        Ei par o cetate în lună.

                        Şi bolţile-n muri

                        Şi stâlpii sunt suri,

                        Lumina prin arc de fereastră

                        E-albastră.

 

                        În halele-albastre – înstelatele bolţi –

                        Te uiţi prin coloane de nouri

                        Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi

                        Le împle cu mii de tablouri.

                        Lumina-i de-argint

                        în nouri s-a frânt

                        Şi se-ncheagă prin naltele dome

                        Fantome.

 

                        În hainele albe de neguri de-argint

                        Şi creţii de roze purpure,

                        Şi părul pe frunte cu stele e prins,

                        Ca îngerii albe şi pure –

                        Prin gene de nor,

                        Ca visuri strecor,

                        Ducând înstelata lor viaţă

                        Prin ceaţă.

 

                        Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,

                        Un freamăt – şi totul dispare…

                        Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.

                        În lună stau stâncile rare –

                        Iar junele-iubit

                        E-un brad putrezit

                        Pe trunchi de granit, pe ruine

                        Bătrâne.