Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce
Lung rătăci după ce-au dărâmat Triada cea sfântă.
Multe cetăţi de oameni văzu şi datini deprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăşi el nu mântui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră pieirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, ei boii-au tăiat luminosului fiu al
Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă –
De-aste vorbeşte-ne asemeni puţin a Cronidului fiică.
Toţi ceilalţi precât de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mântuiţi de războaie şi de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie şi de soţie
Nimfa măreaţă-l oprea, minunata zână Calipso-n
Peştera cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă.
În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,
De când zeii întoarcerea-n ţară îi rânduise
În Itaca şi tot de nevoie el mântuit nu-i
La iubiţii lui. Toţi zeii-l plâng. Poseidon
Singur ţine mânie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, înainte de-a ajunge în ţară-i.