Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Din Halima

                        Harun-al-Raşid prin Bagdad adese

                        Tiptil pe uliţe cu vizirul iese,

                        Pe când prin frunza verde de platane

                        Seninul nopţii luminos se ţese.

 

                        Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare

                        Ei pe fereşti se uită, prin pridvoare,

                        Colo aud râzând cu veselie,

                        Dincolo suspinând vreun om ce moare.

 

                        Şi-astfel sultanul singur cercetează

                        Oraşul lui, pe când în somn visează.

                        Durerea toată, adâncu-întreg al vieţii

                        Va s-o pătrunz-a minţii sale rază.

 

                        Giafer vizirul l-asfinţitul serii

                        I-arată ale vieţii vii mizerii.

                        Nu de războaie, chin şi crudă moarte –

                        De-adâncul gol al inimii te sperii.

 

                        Deci într-o seară-ajung mergând departe,

                        Pe uliţe strâmte şi prin pieţi deşarte,

                        Sub zidul unei case vechi şi negre,

                        Cu trepte scunde şi cu uşi sparte.

 

                        Aud din întru ţipăt şi suspine,

                        Aud cum unul bate pe-oarecine,

                        Iar cel bătut ţipa strigând mai tare:

                        „- Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine.”

 

                        Ei stau uimiţi. Giafer pe scări se suie,

                        Încet cu mâna uşa o descuie,

                        Se uită-năuntru şi-o minune vede,

                        Cum ca să vadă n-a fost dat altuia.

 

                        Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă

                        Şi cărţi în rafturi, una peste altă,

                        Maşini şi sticle, topitori, metale,

                        Ici pergamente, colo o unealtă.

 

                        Iar un bătrân cu o frânghie udă

                        Lovea-ntr-un tânăr, ce-n durere crudă

                        Se zvârcolea:” – Mai dă, te rog, în mine,

                        Ca Domnul a ta rugă s-o audă.”

 

                        Bătrânul însuşi îi plângea de milă

                        Vedeai că spre a-l bate-şi face silă,

                        Ştergându-şi ochii săi cei plini de lacrimi

                        Dădea mereu în el ca într-o grilă.

 

                        Uimit Giafer se-ntoarce şi îi spune

                        Sultanului văzută-acea minune;

                        Şi-au hotărât la Curte a-i aduce,

                        Pe amândoi la cercetare a-i pune.

 

                        A doua zi Harun în tron de fală,

                        Înconjurat de suita lui regală,

                        Ordonă ca pe-acel bătrân de-aseară

                        Şi pe-acel tânăr să-i aducă-n sală.

 

                        Şi-atunci apar l-a tronului său treaptă

                        Bătrânul alb cu faţa înţeleaptă,

                        Ţinând de mână pe un mândru tânăr

                        Ce ochii lui sfioşi în sus i-ndreaptă.

 

                        Ei după chip păreau de viţă-arabă,

                        Dar faţa celui tânăr este slabă

                        Şi palidă de multe suferinţe –

                        Deci cu mânie împăratu-întreabă:

 

                        „- Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă,

                        Acest băiat de-l chinuieşti în silă,

                        Când el te roagă chiar să dai într-însul,

                        Şi pare-atât de blând ca o copilă?”

 

                        Bătrânul zise vorbele aceste:

                        „- Stăpâne, lucrul nu îl ştii cum este –

                        Ciudată e istoria ăstui tânăr,

                        Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste.

 

                        Tu vei fi auzit de un anume

                        Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume,

                        Un învăţat şi cititor de zodii,

                        Un vraci prea înţelept cu mare nume.

 

                        Cutreierat-au dânsul lumea toată,

                        Oraşe, ţări din sfera depărtată,

                        Pustiile Saharei, râul Gange,

                        Şi la izvorul Nilului odată.

 

                        Acesta dar trecând odinioară

                        Pe-a lui cămilă arida Sahară,

                        Sub arşiţa cumplită de amiazăzi

                        Ce seacă râuri, lacuri şi izvoare,

 

                        Vuind aude împrejuru-i vântul

                        Samum, ce-n gură-ntunecă cuvântul,

                        Şi volburi de nisip rotind în aer

                        Cu ceru-ntunecat uneau pământul.

 

                        Prin volburi repezi şi prin vânt fierbinte

                        Zbura pe-un cal arab mereu înainte,

                        Ca o fantasmă albă a pustiei:

                        Era femeie ce-şi ieşea din minte.

 

                        Căci volburi de nisip o-mpresurară

                        Şi calul ei în loc l-împiedicară,

                        Iar ea ţipa cu un copil în braţe

                        Chemând pe-Ali în ajutor să-i sară.

 

                        Cum volbura împrejuru-i se roteşte,

                        Cum arde vântul viaţa-i şi cum creşte,

                        Prin aer ea îi aruncă copilul

                        Strigând: O, mântuie-l, Ali, grăbeşte!”