Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Diamantul Nordului

                        În lac se oglindă castelul. A ierbii

                        Molatece valuri le treieră cerbii.

                        În vechea zidire tăcerea-i şi numai

                        Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.

 

                        Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie

                        Ajunse în fugă de-a lunii văpaie,

                        Ce-n vârfuri de dealuri acum se iveşte

                        Ş-a stâncilor muche pe cer zugrăveşte.

 

                        Păreau uriaşi ce în cuib de balaur

                        Păzea o măreaţă comoară de aur,

                        Căci luna, ce roşă prin ele răsare,

                        Comoară aprinsă prin noapte se pare.

 

                        Iar lebede albe din negrele trestii

                        Apar domnitorii ai apei acestei,

                        Cu aripi întinse o scutur şi-o taie

                        În cercuri murinde şi brazde bălaie.

 

                        Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite

                        Îmbla prin umbroase cărări nisipite;

                        Dumbrava şopteşte, izvoarele sună

                        Aşteaptă-n amestec vibrare de strună.

 

                        Văratecul aer te-adoarme cu zvonul…

                        Cu dor Cavalerul priveşte balconul.

                        Cu frunze încărcatu-i şi trec prin ostreţe

                        Liane-nflorite în feluri de feţe.

 

                        Iar papura mişcă de-al apei cutreier.

                        În iarba înaltă suspină un greier –

                        Prin vânăta umbră, prin rumena sară,

                        În farmecul firii răsună ghitară:

 

                        – Arată-te în haina de albă mătase,

                        Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă,

                        Să văd a ta umbră-n lumină-nmuiată,

                        În părul cel galben înalt-mlădiată.

 

                        Îndură-te, scumpo! în mine aruncă

                        Viole albastre şi roze de luncă,

                        Pe coardele-ntinse a ghitarei să cadă

                        În noaptea cea ninsă de-a lunii zăpadă.

 

                        Iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării,

                        Să-ngăduie în taină suspinul cântării;

                        Cobori, adorato! pe inimă cazi-mi,

                        Bălaia ta frunte de umăr să-mi reazim.

 

                        E demna ta frunte să poarte corona,

                        Robit universul să-i fie – Madonna!

                        Îngăduie celui din urm-al tău sclav

                        Plângând să-ţi sărute al urmelor prav.

 

                        Şi lasă-mă în umbra cămări-ţi să vin,

                        Frumos îmbrăcate cu alb muselin,

                        Iar Cupido pajul cu palma s-ascundă

                        A lămpii de noapte lucire de nuntă.

 

                        Deasupra-şi aude uscata foşnire

                        A poalelor lungi de mătase subţire;

                        Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii

                        Duioas-arătare a mult-adoratei.

 

                        Ghitara lui tace; cu şopot ea spune:

                        – Zadarnică este iubirea ta, june!

                        De-un farmec legată-i întreaga-mi simţire,

                        Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.

 

                        Oricât mi-ai fi drag, şi-o jur că-mi eşti drag,

                        Un farmec te-opreşte, te leagă de prag…

                        De-aceea de mine să fugi, Cavalere,

                        Şi uită că gânduri şi doru-mi te cere.

 

                        A Nordului mare o piatră ascunde,

                        Luceşte ca ziua prin negrele-i unde

                        Şi cui o va scoate viaţa mi-o dărui;

                        Dar vai! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui.

 

                        – O, înger! el zice şi glasu-i se-neacă

                        Şi dreapta îi scapă pe-a sabiei teacă:

                        Sigur de iubire-ţi – m-aştepte pierzare –

                        Tot scoate-voi piatra luminii din mare!

                        …………………………………………

                        Din Spania pleacă, cu paşii pribegi,

                        Prin ţări şi oraşe, castele de regi;

                        Abia vede-o ţară şi iarăşi o lasă,

                        Căci piatra luminii gândirea i-apasă.

 

                        De ani e pe cale… Se vede în fine

                        Cuprins de pustiuri, de negură pline,

                        Încet poticneşte al calului pas,

                        Şi-n noapte departe se pierde-al său glas.

 

                        El vede munţi mândri, asupra cărora

                        Pădurile negre nu ştiu aurora

                        Şi toate formează clădire înaltă

                        De stânci ce grămadă stau una pe altă.

 

                        Un munte e poartă şi streşini păduri

                        Şi scările-s dealuri… În falnicii muri,

                        Prin aspru arcate boltiri de fereastră,

                        Priveai o lumină ca cerul albastră.

 

                        Cum marea de valuri nu ştie repaos,

                        Astfel se frământă al norilor caos,

                        O stea nu luceşte pe bolta cea largă –

                        Pornit ca de vânturi sirepul aleargă.

 

                        Un tunet cutremură lumea-n temei.

                        Venea parc-o oaste călare de zei…

                        Cu-a lui herghelie-nspumată de cai,

                        Vuind vine mândrul al mărilor crai.

 

                        Cu gâturi întinse sirepi de omăt

                        Prin norii cei negri zburau speriat,

                        Mânaţi de gigantul cu barb-argintoasă,

                        Ce vântul în două despică frumoasă.

 

                        Văzându-l pe tânăr înalţă toiagul

                        O aspră privire i-aruncă moşneagul,

                        Cumplit ameninţă, în arc se coboară

                        Şi piere în doma-i înalt solitară.

 

                        Se-ntunecă iarăşi, în fulger năzare

                        Vedenii uimite palatul cel mare;

                        Năzare bătrânul în bolta ferestrei,

                        În pletele-i albe cunună de trestii.

 

                        Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie

                        În urmă-i s-adună şi iar se-mprăştie;

                        Câmpiile şese alunecă iute,

                        Deasupră-i s-alungă de fulgere sute,

 

                        Şi luna s-azvârle pe-a norilor vatră,

                        Pâraiele scapăr, bulboanele latră,

                        Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă

                        Şi stelele-n râuri gonite, o turmă.

 

                        Şi munţii bătrâni îl urmau în galop

                        Cu stâncile negre, gigantici ciclopi,

                        Greoaie hurducă pământu-n picior,

                        Prăval de pe umeri pădurile lor.

 

                        Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă

                        A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?

                        Sau mări subterane duc munţii cu sine,

                        Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?

 

                        O dată-ncă pintenu-nfige – aleargă!

                        Deodată… se schimbă în noaptea cea largă

                        Privirea… Înainte-i o lume-i deschisă

                        Cu aer văratec pe lunci de vise…

 

                        Pe maluri de râuri ce scapără line,

                        El vede castele cu arcuri senine

                        De marmură albă ascunse-n dumbrave.

                        În cer mişcă norii auritele nave…

 

                        O muzică tristă, adânc-voluptoasă,

                        Pătrunde-acea lume de flori şi miroasă;

                        Şi verzile lanuri se leagănă-n lună

                        Şi lacuri cadenţa cântărilor sună.

 

                        Subţirile neguri păreau pânzărie

                        De brum-argintoasă, lucind viorie;

                        Şi florile toate sub ea-ncremenite

                        Respiră bogate miroase-adormite.

 

                        Pe-al codrilor verde, prin bolţile dese,

                        Prin mreje de frunze seninul se ţese;

                        Şi apele mişcă în pături plane –

                        În funduri visează a lumii icoane.

 

                        Şi unde-n dumbravă-i săpată cărare,

                        O mândră femeie s-arată călare,

                        Pe calul ei graur se învârteşte-n laturi,

                        De dulcea-i privire nu poţi să te saturi.

 

                        În părul ei negru lucesc amorţite

                        Flori roşi de jeratic frumos încâlcite,

                        Rubine, smaralde, astfel presărate,

                        Sălbatec-o face la faţă s-arate…

 

                        Şi ochi de-un albastru, bogat întuneric,

                        Ca basme păgâne, de-iubire himeric,

                        Lucesc sub o frunte curată ca ceara –

                        Zâmbirea-i îmbată ca nopţile, vara.

 

                        Pe codri-nfioară a ei frumuseţe

                        Şi apele fulger cu undele creţe;

                        Se pare că-nvie a basmelor vremuri,

                        Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur.

 

                        Din nori curge-o bură, un colb de diamante,

                        Pe văi se aşează, pe dealuri înainte;

                        În faţă li-i luna, prin şuiet de şoapte

                        S-ardică pe cer curcubeie de noapte…

 

                        Ea calu-şi alătură. mâna întinde,

                        Iar părul ei negru încet se desprinde

                        Şi-n valuri de moale mătase el cade

                        Pe umere albe… Frumos i se şede!

 

                        Şi plâns este glasu-i: – „Iubit cavalere,

                        Nu merge la mare, că mor de durere;

                        Împarte cu mine pământul şi raiul.”

                        De dor şi de grijă îi tremură graiul.

 

                        – „Iubite dorite, în braţele-mi vino

                        Şi cruda durere din pieptu-mi alin-o!

                        Să fii al meu mire menitu-i de zodii

                        Şi ţie păstrat-am a sânului rodii.

 

                        – În van, e crăiaso! zâmbirea-ţi din treacăt,

                        Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt

                        Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi.

                        Cu ochii albaştri amoru-mi nu-l sfarmi.

 

                        Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi.

                        În laturi, frumoasă ispită, în laturi!”

                        Ea piere… cu dânsa castele, dumbravă…

                        Şi marea-ngheţată vuieşte grozavă.

 

                        Mişcate de mare-n strigare măreaţă

                        A Nordului vin caravane de gheaţă…

                        Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată,

                        Departe doar luna – o galbenă pată.

 

                        Cetăţi hrentuite pe ţări plutitoare,

                        Cu şiruri de dome, steclind de ninsoare,

                        Schelete-uriaşe purtând încremenite

                        Coroane în colţuri pe capuri hâite.

 

                        Vin regii de Nord cu oştiri să se plimbe,

                        Cu chipuri ciuntite şi umere strâmbe

                        Şi toată strigarea, vuirea, sunarea

                        E surdă ca ceriul, e moartă ca marea.

 

                        În domele largi, prin palate deşarte

                        Răsună doar vântul… ca glasuri – departe.

                        Şi spiritul morţii eterne-n ruine

                        Îşi mişcă imperiul fără de fine.

 

                        Oraşul pe ape-i al zeilor nordici,

                        Cu străzi de temple, cu dome şi portici;

                        Dar astăzi sunt frânte boltitele porţi,

                        Pustiu e în dome – şi zeii sunt morţi.

 

                        El suie un turn ce se nalţă sub lună,

                        Cu ziduri crăpate de ger şi furtună,

                        Se uită la ceruri, se uită în mare…

                        Cu capul în jos se aruncă… Dispare.

 

                        Şi cum amorţeşte şi-ngheaţă… suspină:

                        – O, piatr-a luminii, revarsă-mi lumină!

                        Prin genele-nchise s-arată, o vede

                        Şi strigă… şi mâna pe dânsa repede…

 

                        O prinde… prin farmec în jur se-nsenină,

                        El vede lungi râuri, câmpii în lumină,

                        Grădina din ţara-i, cu lacu-i, castelu-i

                        Ca-n vis, ca aievea i se arăta lui.

 

                        Ce stai cu sfială, ce nu te apropii,

                        N-auzi cum pe frunze alunecă stropii,

                        Ş-alee le scutur de rouă o ploaie

                        Iar soarele nalţă în disc de văpaie?

 

                        El scările urcă cu piatra în mână.

                        În prag îl aşteaptă frumoasa stăpână.

                        De gâtu-i s-atârnă, zâmbind ea îi spune:

                        „Adânca-ţi durere pieri prin minune.

 

                        Dar piatră mai scumpă şi cea-adevărată

                        Iubirea mea este nestinsă, curată;

                        Păstrează-mi-o bine… aceasta ţi-o dărui…”

                        El ochii şi-i freacă, să vadă, adevăru-i?

 

                        ………………………………………………

 

                        Şi drept că-n mişcarea molaticei ierbi

                        Păştea înainte-i o turmă de cerbi.

                        Dar tot nu-i în ceru-i… Din genele-i bruma

                        Cu visul deodată ş-o scutur-acuma.

 

                        Îşi scutură haina cea umedă, plină.

                        Balconu-l priveşte şi tare suspină.

                        Zădarnic făcut-au ghitara paradă:

                        IDez nici visase să vie să-l vadă.

 

                        Şi ce-i mai rămâne să facă săracul?

                        În lac să privească cum joacă malacul?

                        Mai bine prin tufe se fură cu pază…

                        Ca nimeni s-audă şi nimeni să vază.

 

                        În urmă-i o uşă-n balcon se deschide…

                        Prin flori se arată o gură ce râde…

                        Cu faţa ascunsă în păru-i, şireată,

                        De amoru-i prostatic aşa se desfată.