Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Cugetările sărmanului Dionis

                        Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!

                        Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde,

                        Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde –

                        Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

 

                        Un regat pentr-o ţigară, s-împlu norii de zăpadă

                        Cu himere! Dar de unde? Scârţâie de vânt fereastra,

                        În pod miaună motanii – la curcani vânătă-i creasta

                        Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

 

                        Uh! ce frig îmi văd suflarea, – şi căciula cea de oaie

                        Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,

                        Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă

                        De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

 

                        Cum nu sunt un şoarec, Doamne – măcar totuşi are blană,

                        Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger

                        Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,

                        Un palat, borta-n părete şi nevasta – o icoană.

 

                        Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen

                        Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!

                        Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele

                        Nici că au ce sa mai sugă. – într-un roi mai de un stânjen

 

                        Au ieşit la promenadă – ce petrecere gentilă!

                        Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;

                        Cela-i cavaler e iute oare ştie franţuzeşte?

                        Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

 

                        Bruh! mi-i frig – Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;

                        Să-mi moi degetul în gură – am să-l prind – ba las, săracul!

                        Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,

                        Dară eu – ce-mi pasă mie – bietul „ins!” la ce să-l purec?

 

                        Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,

                        Vino-ncoa’ să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.

                        De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,

                        Ca să ştii şi tu odată, boieria ce-i, sărmane!

 

                        Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntr-una?

                        Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?

                        Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,

                        Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?

 

                        De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi? Totuna:

                        Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,

                        Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,

                        Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.

 

                        Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!

                        În prelegeri populare idealele le apăr

                        Şi junimii generoase, domnişoarele ce scapăr,

                        Le arăt că lumea vis e – un vis searbăd – de motan.

 

                        Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care

                        După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,

                        Aş striga: o, motănime! motănime! Vai Haram

                        De-al tău suflet, motănime, ne-postind postul cel mare.

 

                        Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,

                        Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,

                        Ce destinul motănimii îl desfăşură înainte!

                        Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?

 

                        Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,

                        Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?

                        O, montani fără de suflet! – La zgâriat el v-a dat gheară

                        Şi la tors v-a dat musteţe – vreţi să-l pipăiţi cu laba?

 

                        Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!

                        Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?

                        Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat

                        De-aş putea să dorm încalea. – Somn, a gândului odină,

 

                        O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,

                        Vino somn – ori vâno moarte. Pentru mine e totuna:

                        De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,

                        Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!