Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Confesiune

                        Aci este lumea… de-o sfărâm – e sfărâmată.

                        De sfărâm pe vecie acest idol de lut

                        Eterna pace-ntinde imperiul ei mut

                        Şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană

                        Ce arde-n universul bolnav de viaţă vană.

                        Şi marea tace-nceată; cântau strigoi; mişcare;

                        O noapte condensată, în veci nepieritoare,

                        Ca noaptea din sicrie, din groapă, din caverne –

                        Povestea liniştită a morţii cei eterne…

                        Nu vezi că deşi chipu-mi arat-a fi de gheaţă,

                        Un vis al meu căldura-i, lumina şi viaţa?

                        V-am înşelat, nemernici, v-am închegat în vreme,

                        V-am aruncat în viaţă plecaţi sub anateme

                        Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain,

                        V-am semănat în spaţiu pe voi sămânţa Cain,

                        Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat

                        Şi pentru voi anume creai al vieţii iad.

                        Şi să vă-nşele vecinic l-am îmbrăcat frumos

                        Cu nopţi senine-n stele, cu soare auros.

                        În sâmburii durerii eu pus-am fericire,

                        În vicii am pus miere şi în păcat zâmbire.

                        Tot ce-aspiraţi în lume, toate-au acelaşi fine.

                        În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine

                        Şi de vă-ntindeţi mâna dup-a mea umbra-avară,

                        Las mantia să-mi cadă şi mă revedeţi iară.

                        Coroană, aur, glorii, cântare şi comori,

                        Istorie şi nume, iubire şi onori

                        Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:

                        Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s… eu.

                        Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…

                        Am zugrăvit în ochii-ţi semănături de stele.

                        Moarte şi nemurire sunt numai umbre a mele.

 

                        Ca să vă-nşel privirea am născocit eu timpul.

                        El vă arată iadul, imperiul, Olimpul

                        Şi cu mândrie poartă a veciniciei mască

                        Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască

                        Îl şi ucide. Totuşi, în clipa suspendată,

                        Dacă din noapte-eternă o fiinţă se arată,

                        El vede cer şi stele, oceanul, universul;

 

                        El nu-mi zăreşte ochii, el nu-mi aude mersul

                        Ce-l sperie – trecutul – gigant cu visuri sumbre.

                        Viitorul gol, nimica şi umbra unei umbre.

                        A clipelor cadavre din cărţi el stă s-adune,

                        În petice de vreme cătând înţelepciune.

                        Ce înţeles au ele… ce este a lor fire?

                        Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.

 

                        Nu vrei s-asculţi de mine. – Nu ştii s-asculţi. – Mi-e milă.

                        Nu este dat ca omul cel muritor, în silă

                        Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,

                        Să ducă-n piept durerea – aceea ce menită

                        A fost ca să o poarte o omenire toată,

                        Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfărmată

                        În mii bucăţi, ca astfel să o puteţi purta.

                        Nefericite iată confesiunea mea.