Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Ca o făclie…

                        Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă,

                        Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă.

                        Nimica nu opreşte a gândurilor grabă,

                        Din când în când în cale-i pe sine se întreabă:

                        La ce folos că timpul şi spaţiul străbate

                        Şi ce folos că vecinic râvnind singurătate,

                        El de nimic în lume viaţa-i n-o s-o lege,

                        Că-nţelegând deşertu-i, problema-i n-o înţelege…

 

                        Ce caută talentu-i în şirele s-arate?

                        Cum luna se iveşte sau vântu-n codru bate?

                        Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune,

                        Pădurile şi luna vor face-o de minune.

                        Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori

                        Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.

                        O, capete pripite, în colbul trist al şcolii,

                        Cetiţi în foliante ce roase sunt de molii

                        Şi viaţa, frumuseţea, al patimii nesaţ

                        Nu din viaţa însăşi – din cărţi le învăţaţi.

                        În capetele voastre, de semne multe sume,

                        Din mii de mii de vorbe consist-a voastră lume.

 

                        Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,

                        De ce mereu aceleaşi gândiri să le tot rumegi

                        Şi sarcina de gânduri s-o porţi ca pe un gheb,

                        Astfel ades în taina durerii mă întreb…

                        Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun:

                        Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

                        Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

                        Nici pacinica răbdare a omului de bine,

                        Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind –

                        Am fost un creier bolnav ş-o inimă de rând.

 

                        Demult de vorbe goale nici voi să mai ascult.

                        Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.

                        Ce este viitorul? Trecutul cel întors

                        E şirul cel de patimi cel pururea retors.

                        Am azvârlit în laturi greoaie, veche cărţi,

                        Cari privesc viaţa din mii de mii de părţi

                        Şi scrise în credinţa că lumea tot se schimbă

                        Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă.

                        Nu-i foliant în lume din care să înveţi

                        Ca viaţa preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ…

                        Şi de pe-o zi pe alta o târâi uniform

                        Şi nici să pot de somnul pământului s-adorm.

 

                        Pustie, sură, rece şi fără înţeles…

                        Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,

                        Nu sunt la înălţime şi nu sunt dedesubt,

                        Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt

                        Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna,

                        În cumpenele vremii sunt amândouă una.

                        Să ţin numai la ceva oricât ar fi de mic…

                        Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.

 

                        În manta nepăsării mă-nfăşor dar şi tac

                        Şi zilele vieţi-mi în şiruri le desfac,

                        Iar visurilor mele le poruncesc să treacă

                        Iar ele ochii-albaştri asupra mea şi-i pleacă,

                        Cuprinse de amurgul cel fin al aurorei:

                        Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii.

                        Trec, pier în adâncimea iubirii ş-a genunii,

                        Icoanele frumoase şi dulci a slăbiciunii

                        Ca flori cu veştejite şi triste frumuseţi:

                        Uitarea le usucă sărmanele vieţi…

                        Ş-apoi!? Ce-mi pasă!? Fost-am în lume poate unic

                        Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec?

 

                        Mulţimea nu se naşte decât spre a muri…

                        Ruşine-i al ei număr cu unul a spori?

                        Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,

                        Din leagănul cărora nu s-a durat sicrie,

                        Nici în nisip vro urmă lăsar-a lor picioare

                        Neatinşi de păsul lumii trecute, viitoare,

                        De-a pururi pe atâţia câţi fură cu putinţă:

                        Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă.

                        Ei dorm cum doarme-un haos pătruns de sine însuşi,

                        Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-şi aude plânsu-şi

                        Ş-a doua zi nu ştie nimic de acel vis.

                        Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!

                        Blestem mişcării prime, al vieţii primul colţ.

                        Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolţi,

                        Iar de atunci prin haos o muzică de sfere,

                        A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere.

 

                        O, genii, ce cu umbra pământul îl sfinţiţi

                        Trecând atât de singuri prin secole robiţi,

                        Sunteţi ca acei medici miloşi şi blânzi în viaţă

                        Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de faţă.

                        Oricui sunteţi prieteni, dar orişicui îi pare

                        Că numai pentru dânsul aţi fost în lumea mare.

                        În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi,

                        Şi totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi,

                        Căci lamura vieţii aţi strâns-o cu-ngrijire

                        Şi dându-i acea haină de neîmbătrânire,

                        Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte,

                        În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte.

                        Căci lumea pare numai a curge trecătoare.

                        Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,

                        Pe când tot ce aleargă şi-n şiruri se aşterne

                        Repaos în raza gândirii celei eterne.

                        Iar adevărul, ca şi păcatul mumii Eve,

                        De faţă-i pretutindeni şi pururea aieve.