Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Apari să dai lumină

                        Apari să dai lumină arcatelor fereşti,

                        Să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti.

                        Prin vremea trecătoare luceşte prea curat

                        Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.

                        Privi-te-voi cu ochii în lacrimi fierbinţi…

                        O, marmură, ai milă de-a mele rugăminţi!

 

                        Îndură-te şi lasă privirea-mi s-o consul

                        La alba strălucire a gâtului tău gol,

                        La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,

                        La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,

                        Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori…

                        O, marmură, ai milă de ochii-mi rugători!

 

                        Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald,

                        În dulcea-nfiorare a sufletului cald,

                        Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,

                        Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,

                        Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci…

                        O, marmură, ai milă de stingerea-mi pe veci!

 

                        Ca iarna cea eternă a Nordului polar

                        Se-ntinde amorţirea în sufletu-mi amar,

                        Nimic nu luminează astei pustietăţi,

                        Doar sloiurile par ca ruine de cetăţi,

                        Plutind de asprul viscol al morţii cei de veci…

                        Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!

 

                        Din lumea de mizerii şi fără de-nţeles

                        Cu ochii cei de gheaţă ai morţii m-am ales

                        Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform.

                        Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,

                        Încât numai de nume îmi pare că exist…

                        Tu doar răsari c-un zâmbet în visul meu cel trist!

 

                        Cu ochii tăi de înger mă mângâi şi mă minţi,

                        Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinţi,

                        De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,

                        Cum nu se află-n lumea aceasta nicăieri,

                        Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,

                        Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!

 

                        Nici luna plutitoare, nici stelele din cer

                        N-or să pătrundă-n lumea trecutelor dureri,

                        N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,

                        Măcar să am de-acuma o sută de vieţi,

                        Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat…

                        Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!

 

                        Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad

                        Iluzii ca şi frunza pe undele de vad,

                        Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,

                        Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,

                        Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind…

                        Doar braţele-ţi de marmură în visul meu se-ntind!

 

                        Precum corăbii negre se leagănă de vânt

                        Cu pânzele-atârnate departe de pământ,

                        Cum între cer şi mare trec pasările stol,

                        Trec gândurile mele a sufletului gol,

                        Întind ale lor aripi spre negre depărtări…

                        Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări.

 

                        Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci

                        Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci

                        Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;

                        Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,

                        Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…

                        O, marmură, ai milă de sufletul meu trist!

 

                        Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,

                        Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…

                        Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr?

                        Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr?

                        Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept…

                        O, marmură, ai milă să nu mă mai deştept!