Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Antropomorfism

                        În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,

                        Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt;

                        Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiat

                        S-urmărească insolenter inocenta ei junie.

 

                        Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă?

                        Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă –

                        O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,

                        Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă.

 

                        Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţe?

                        Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?

                        Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie

                        Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă.

 

                        Pierde gustul de mâncare, scormoleşte, de ţi-i milă,

                        În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,

                        Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună

                        A lui umbră luminoasă – melancolica copilă!

 

                        O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,

                        Ce demult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni,

                        Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunii

                        Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.

 

                        Iar călugăriţa veche, ce demult era iertată,

                        Ce demult se dezvăţase de plăcerile d-iubire,

                        Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire –

                        Contra demoralizării propovăduie-nfocată.

 

                        – Ah – îi zise mititica – nu priveşti la rândunele,

                        Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri

                        Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcând buclucuri,

                        Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se între ele.

 

                        – Soartă-avem nefericită – îi răspunse-atunci bătrâna:

                        Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoş.

                        Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi,

                        Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenină.

 

                        Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină

                        E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc;

                        Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun şi se iubesc,

                        Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.

 

                        Dar cucoşul – ce netrebnic! nestatornic! – este drept:

                        Când el suliţa iubirii în adâncu-ţi suflet bagă,

                        Te simţi dusă chiar în ceruri – uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă,

                        Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.

 

                        Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.

                        Cu aripile-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;

                        Mori de sete şi de foame, nici un sâmbure de rouă,

                        Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.

 

                        Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină

                        Visele înşelătoare de iubire şi plăcere –

                        Vin- să-nveţi înţelepciunea, a naturii-adânci mistere

                        Şi a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.

 

                        Cum vorbeau înţelepţeşte, ce s-audă şi să vadă?

                        După gard străin cucoşul se preumblă-ncet turceşte.

                        Puicii-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte,

                        Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă.

 

                        Ah, amorul îi pătrunde prin ureche; în van bătrâna

                        O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă;

                        Ea se smulge şi aleargă tremurândă într-o clipă,

                        Printre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgână.

 

                        Iar bătrâna cruce-şi face cu-a ei labă şi gândeşte:

                        „Tinereţe, tinereţe!” şi oftând intră-n poiată;

                        Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată

                        Pe un pui nevârstnic încă alterată-l pricăjeşte.

 

                        Unde este învăţatul cu talent fonognomonic

                        Să compună un compendiu despre blândele impresii,

                        Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei,

                        Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!

 

                        Ce simţiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,

                        Cât curagi – ce osebire de-al găinii cotcodac;

                        Ce frumos îi şede creasta ca un roşu comanac.

                        De dorinţă se-nfierbântă, de amor o trece frigul!

 

                        Şi maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,

                        Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirii

                        O-nvăţară ce-i iubirea. Ştie-atât că c-o privire

                        Galişă poate să prindă pe paşaua ce-şi alese.

 

                        Ş-astfel ea făcând la planuri se-nvârteşte prin ogradă

                        Şi trezeşte-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,

                        Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,

                        Fără creasta de mândrie, fără glas şi fără coadă.

 

                        Şi făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,

                        De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.

                        Dar monahul cel sinistru zise tragic: – „O! Apollo

                        Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.

 

                        Nu! pe mine preoteasa zeităţii pământene

                        Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,

                        M-a lipsit de demnitatea de cucoş – ca să-mi surâdă

                        În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.

 

                        Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluenţată,

                        Văd în lume şi în lucruri numai sâmburul ş-ideea;

                        Prototipu-l văd în toate, şi cu-a geniului scânteie

                        Văd cucoşul lui Mohamed cu-arătare luminată.

 

                        În sublime revelaţii a misterului etern,

                        Mulţămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă;

                        Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,

                        Închin viaţa-mi cugetării – un Pitagora modern!”

 

                        El reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gânduri,

                        Şi mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoş:

                        „Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fieroşi

                        Şi el n-are?” Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.

 

                        Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăşi,

                        Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,

                        Creasta roşă, pieptu-n care inima bărbată bate.

                        Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăş!

 

                        Cum se teme ea acuma!… El o vede ş-o salută.

                        Ochii-i ard şi el îi spune măguliri cavalereşti

                        „Nu! – el zice în ton liric – pentru flăcări cereşti

                        Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută”.

 

                        Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturii magie,

                        Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,

                        Îl loveşte şi alungă cavaleru-naripat…

                        Şi în urma lui puicuţa se uita cu nebunie.

 

                        Suferinţele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,

                        Deşi nu ca el eroic vrea cucoşul să s-ucidă;

                        El iubeşte – ea socoate cum portiţa să-i deschidă,

                        Dar ruşinea-i virginală de la scopu-i o abate.

 

                        „Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită,

                        Să mă afle cumva noaptea şi să-mi caute chichiţă.”

                        Şi când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiţă,

                        Sare gardul şi timidă lin păşeşte îndrăgită…

 

                        Rămâneţi cu bine toate a copilăriei soaţe,

                        Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.

                        „Ce-am să pierd?, gândeşte dânsa, tot îmi spun de o comoară

                        De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viaţă.”

 

                        Dar deodată el s-arată – ruşinoasă vrea să zboare,

                        El aleargă după dânsa – cum ar vrea şi cum n-ar vrea;

                        Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,

                        Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare.

 

                        – Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăşti atât de tare?

                        – Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă şireţie,

                        Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie?

                        El jură că nu şi cere botişor de împăcare.

 

                        Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune,

                        Spusă cu delicateţă şi poetic-formulată?

                        S-ar cădea ca să reziste? şede bine? înfocată,

                        Fericită e că pierde ce-ndoieşte preţul iubirii.

 

                        Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,

                        Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele.

                        Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei şale,

                        Inocenţa-i sângerează, i se-ntunecă împrejur.

 

                        Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie.

                        Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec,

                        Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec,

                        Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie.

 

                        Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma,

                        Şi în vocea ei muiată pipăieşte neînţeles.

                        El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes

                        Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă.

 

                        – Tu! – ea zise – ce frumos eşti, rege-al lumii de găini.

                        Eu te iert! amoru-ţi dulce ca şi miros de garoafă.

                        Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă:

                        – Tu eşti Venus în poiată, ochii tăi cereşti lumini.

 

                        Din istoria puicuţei asta-i partea cea întâie,

                        Asta e icoana scump-a săptămânilor de miere;

                        „Poezia-i intervalu-între plăcere şi plăcere” –

                        Optimist filozofează cu cucoşul ce-o tămâie.

 

                        Dar curând al ei caracter şi simţirea ei naivă

                        Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri

                        Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri

                        Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă.

 

                        Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăzneţe,

                        Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,

                        Obiectiv cronicei zilei a găinilor monahe,

                        Pe tipic îi face curte – Lovelace de la coteţe.

 

                        Cu plăcere ea admite curtea junelui şăgalnic.

                        Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,

                        Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie şi durere –

                        Vai! de unde poate crede un sfârşit atât de jalnic!

 

                        Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,

                        Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină.

                        Cu curaj el se ridică, creasta-i roşă se-nvenină

                        Şi lugubru el îi zice: – „Fugi sau mori tu, ticăloase!”

 

                        Făt-Frumos gâtu-şi îndoaie îndărăt şi îi răspunde:

                        – Nu m-atinge a ta insultă, tu, de-origină plebeu –

                        Diferenţa prea e mare, cine eşti? şi cine-s eu?

                        Eu petrec şi eu fac curte cui voiesc şi orişiunde.

 

                        -Te-oi sili să lupţi cu mine! iritat strigă sultanul.

                        Îşi zburli penele-n ceafă şi cu furie s-aruncă.

                        Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă,

                        Urzitoarea Iliadei, ce îşi plânge Don Juanul.

 

                        Se trântesc, se rup cu ciocul şi mănâncă tăvăleală –

                        Obosesc. Se naşte-acuma pe-o minută armistiţ.

                        Dar curând se-ncaier iarăşi. Don Juanul cel pestriţ

                        Cade-n sânge şi sultanul trâmbiţă pe el cu fală.

 

                        Iară dona nu trădează ce-n simţire-i se petrece,

                        Nu trădează de-i durere, voioşie, nepăsare –

                        Poate vru să dea preţul părţii cei învingătoare

                        Şi de-aceea rămăsese ca şi marmura de rece.

 

                        Ci profetic se arată preoteasa culinară –

                        Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie;

                        Ea îl spală-n apă sfântă, şi în scumpe măruntaie

                        Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.

 

                        ‘N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,

                        Ea-l întoarce, curăţindu-l de lumeştile-i păcate.

                        Palamarul ce slujeşte pământească zeitate

                        În Olymp îl ia şi-l duce, jertfa zeilor fierbinte.

 

                        Şi în râsuri nesfârşite, artificie de glume,

                        În vorbiri spirituale, observaţii învăţate,

                        Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,

                        În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.

 

                        Vai! de ce nu ţine nimeni o oraţie funebră

                        Şi nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică!

                        Peste-a raclei porţelane nici o lacrimă nu pică.

                        Inima zeilor lumii, de ingrată, e celebră.

 

                        Ori n-au fost eroi în lume, înţelepţi şi virtuoşi –

                        Unii-n lupte pentru bine a lor sânge şi-l vărsară,

                        Ceilalţi lângă lampa albă sânta viaţă-şi consumară

                        Să-i lumineze – ca să aibă soarta bietului cucoş?

 

                        Oare el nu are asemeni soarta oricărei fiinţe?

                        Suferinţele unuia bucurii le sunt altora;

                        Viaţa multora se stinge spre-a hrăni viaţa multora

                        Şi mâncarea reciprocă e-a istoriei fiinţă.

 

                        Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.

                        Câte sufere? – ce-i pasă celui care nu e rac!

                        Ce îi pasă păsăruicii ce munceşte pe-un gândac

                        Sau păianjenul, ce suge capul muştei de smarald.

 

                        Păsăruica ia în sine simţul, gândul dintr-un greier

                        Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuţeşte…

                        Şi cucoşul care moare naşte-n cel ce-l mistuieşte,

                        Cine ştii ce simţ în suflet, cine ştii ce gând în creier.

 

                        Dar sultanul spre durerea puiculiţei lui naive,

                        Ce-omorî în duel pe-un tânăr de-o speranţă-atât de mare,

                        La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare

                        L-ale codicii penale paragrafe respective.

 

                        Deci puicuţa văduvită singuric-acum rămâne.

                        ‘N-început îşi plânge soarta şi părea nemângâiată;

                        Dar curând cucoşi mai tineri împlu partea neocupată

                        A duioasei inimioare de amor şi jale pline.

 

                        Ea învaţă ca să uite. Ca marchiza de Châtelet,

                        Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert.

                        Pentru inima-i vicleană cucoşeii nu se cert,

                        Căci din tânăr în mai tânăr în-academia-i îi ié.

 

                        În curând ea pierde-n curte tot al noutăţii farmec.

                        Nu-i cucoş ce nu-i luase tot ce-o puică poate da,

                        În curând alte găini al ei nimb l-întuneca,

                        Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.

 

                        În zădar le imputează a lor gânduri senzuale.

                        „De – răspunde cu-ironie unul din amanţii foşti –

                        Inima-mi întreag-a ta e – dar ce vrei – noi suntem proşti,

                        Simţul îmblă dup-o carne mai tânără şi mai moale.”

 

                        În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;

                        Cum se-ntâmplă, din Phrinee deveni călugăriţă.

                        Limba-i îmblă, ascuţită ca la vechea-i protectriţă –

                        Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă.

 

                        Şi atunci găinăreasa de căderea-i se îndură:

                        Despărţi găinărimea cu viaţă imorală

                        De chilia solitară a puicuţei, ce îşi spală

                        A trecutului păcate prin asceza cea obscură.

 

                        Ea căta societatea părinţelului Chirilă,

                        A claponului lugubru cu humorul lui de bute;

                        El iubeşte-n ea ideea frumuseţii cei trecute,

                        În matroana desflorită vede încă pe copilă.

 

                        Ea vedea în înţeleptul cu-arătare reverendă

                        Prototipul cucoşimii, pe-al cucoşilor cucoş,

                        Când cu flori de-oratorie şi cu ochi bisericoşi,

                        Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.

 

                        Astfel dar fini şi dânsa drumul sorţii pământene:

                        Arde lumânarea vieţii până la un căpiţel.

                        Şi acum la bătrâneţe, să-l uzeze şi pe el,

                        Ea drept candelă l-aprinde fiinţei suprapământene.

 

                        Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei

                        E acelaşi ce-n amoruri pământene-a licurit;

                        Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât

                        Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif şi l-a dat Mariei.

 

                        Iară voi, ce-n nopţi când luna peste vârfuri de copaci

                        Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee

                        C-umbre negre şi dungi albe – urmăriţi pe vreo femeie,

                        Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;

 

                        Voi, ce-uniţi tot universul în zâmbirea minţii scurte,

                        Ce cătaţi gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par

                        Două nopţi însprâncenate, – vie-vă-n minte măcar

                        Cum că demonul din ochii-i e acelaşi de sub burtă.

 

                        Ah, gândiţi o clipă numai la suliţa cu vârf roş

                        Şi la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă –

                        Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,

                        Pe când dona e-o găină şi seniorul un cucoş.

 

                        Deci dară, boieri de cinste – că-mi făcui tot boierescul

                        Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;

                        Am ajuns la deci – mă scarpin – închid cartea mea posacă

                        Şi cu multă plecăciune vi se-nchină

 

                        – Minunescu.