A fost odat-un cântăreţ,
Frumos şi simţitor.
Cântat-a-ntr-un castel măreţ
La masa regelui.
Frumoasă fată el avea,
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaştri râzători,
Cu părul aurit.
Şi cântăreţul o iubi
Şi seara prin grădini
Când luna tainic străluci
I-o spuse tremurând.
Ea-l ascultă şi-i zise-atunci
Cu glasul apăsat:
– în veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.
Şi el s-a dus ş-a răscolit
Popoare, ţări întregi,
Sfărmat-a antice cetăţi,
Zdrobit-au mândri regi
Şi i-au supus şi i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alţii de frică iar.
Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreţ,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adânc şi drag.
Dar vai! când intră-n sălile
Măreţe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins văzu
Copila ce-a iubit.
Ca ceara palidă era
Şi, moale, părul blond
Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.
Şi preoţi tainic murmurau
Adânce rugăciuni
Şi clopote se auzeau
Vuind încet şi lin.
„Atât de mult am suferit
Dureri, mărirea gré
Şi astfel toate s-a sfârşit
Şi-ntreb: de ce? de ce?”
Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Şi de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.