Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Infernul

                        I

 

                        „Allor si mosse, ed io gli tenni dietro.”

                        Dante

                        … Trudit apoi, m-am aşezat pe-o stâncă.

                        La capătul călătoriei mele

                        Se deschidea prăpastie adâncă.

 

                        Şi străbătând a norilor perdele

                        Cu-nveninate ace de lumină,

                        Sclipeau în întuneric şapte stele.

 

                        Eu le simţeam arsura pe retină

                        Şi-n van mă apăram, cu faţa-ntoarsă,

                        De raza lor caustică şi fină.

 

                        Simţii atunci că-n juru-mi se revarsă

                        Un pal amurg ce umple de-ntristare

                        Văzduhul mirosind a piatră arsă.

 

                        Şi-n aburi de pucioasă, pe cărare,

                        Văzui venind spre mine fără grabă

                        Un om cu nasul dezolat şi mare.

 

                        Părea că Cerul pe figura-i slabă

                        A pus stigmatul dragostei şi-al urii,

                        Eternizând profilul lui de babă:

 

                        Tristeţe-amară-n colţurile gurii,

                        O frunte devastată de furtună

                        Şi de-ale vremii nobile injurii.

 

                        Purta pe cap o veştedă cunună

                        Şi-n ochii lui părea că, deopotrivă,

                        Melancolia lumii-ntregi s-adună.

 

                        Aşa, din vasta vremii perspectivă,

                        El cobora-n tăcere către mine,

                        Ţinând în gol privirea-i corosivă.

 

                        – De unde vii şi cine eşti, străine?

                        L-am întrebat, abia şoptind cuvântul.

                        – Eu viu de unde nimeni nu mai vine…

 

                        De şase veacuri m-a-nghiţit pământul.

                        Viaţa-mi dete vitrega Firenze,

                        Şi la Ravena mi-am găsit mormântul.

 

                        Poet am fost şi-n libere cadenţe

                        Cântai Amorul ce-mi robi toţi anii,

                        Din pragul tristei mele-adolescenţe.

 

                        Dar vrând să-mpac a’ patriei zâzanii,

                        Mărunte intrigi, lupte intestine,

                        Cu ură grea m-au prigonit duşmanii.

 

                        În crud exil, pribeag prin ţări străine,

                        Visai atunci o vastă trilogie

                        Pe care-am prins-o-n şiruri de terţine

 

                        Săpate în granit pe veşnicie;

                        Şi ca o răzbunare milenară

                        Am publicat Divina Comedie.

 

                        Un op, pe care anii-l îngropară

                        Sub comentarii sterpe şi pedante,

                        Ce-mi fac contemporanii de ocară…

 

                        – Cum, tu, eşti tu nefericitul Dante,

                        Cel care-a Morţii jalnice mistere

                        Le-a evocat în rapsodii vibrante?

 

                        Nu pot, Maestre, nici n-am precădere

                        Să te slăvesc aşa cum se cuvine!…

                        Dar mult aş vrea, spre umedele sfere,

 

                        În patria eternelor suspine

                        Să mă conduci, precum odinioară

                        Virgiliu te-a călăuzit pe tine.

 

                        El, mie: – Oare, crezi că tot ce zboară,

                        Cum zice un adagiu, – se mănâncă?

                        Fiindc-ai scris o cronică uşoară,

 

                        Nici superficială, nici adâncă,

                        Vrei să-ţi servesc acum de cicerone?…

                        – Nici tu, Maestre, nu scriseseşi încă

 

                        La început, decât vreo cinci Canzone,

                        O carte plină de elucubraţii

                        Şi câteva sonete monotone.

 

                        Dar lui Virgiliu i-ai intrat în graţii

                        (Adăugai, văzându-l că rezistă), –

                        El se purta mai bine cu confraţii…

 

                        – Epoca voastră materialistă

                        Mi-a zdruncinat credinţa de-altădată, –

                        O-ntoarse el. Infernul nu există,

 

                        Sau cel puţin eu unul niciodată

                        Nu l-am văzut decât cu ochii minţii,

                        Orbit de-o superstiţie uzată.

 

                        Eu, lui: – Acestea-s roadele Ştiinţei!

                        Concepţia lui Strauss şi-a lui Nietzsche,

                        De care mi s-au strepezit toţi dinţii!

 

                        Dar cel puţin te-ai întrebat ce-ar zice

                        În clipa asta, dacă fără veste

                        Te-ar auzi divina Beatrice?

 

                        El mi-a răspuns placid: – Amorul este

                        Un ce banal, prin care Firea drege

                        A Nimicirii opere funeste;

 

                        Un van instinct, de sub a cărui lege

                        Nici microorganismele nu scapă.

                        Eu, lui: – Atât? El, mie: – Se-nţelege!…

 

                        Văzui atunci în linişte cum crapă

                        A stâncilor întunecate blocuri

                        Şi trec plutind pe-a nopţii neagră apă.

 

                        Fantome prinse-n diafane jocuri

                        Călcau mărunt văzduhul, fără tropot,

                        Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri.

 

                        Apoi un sunet depărtat de clopot

                        Păru că bate-n aer tarantella

                        Şi ploaia se porni cu grabnic ropot.

 

                        Înfricoşat de freamătul acela

                        Ce se-nălţa vuind în vijelie,

                        Am zis: – Maestre, să deschid umbrela?

 

                        N-aş vrea să facem hidroterapie.

                        La anii tăi, o gripă subversivă

                        Îţi poate-aduce vreo pneumonie.

 

                        – Eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă,

                        Răspunse el, – când ai murit o dată

                        E foarte greu să cazi în recidivă…

 

                        Această vorbă îmi păru ciudată.

                        Cuprins de-un fel de vagă presimţire,

                        Pândii pe-ascuns figura-i nemişcată.

 

                        – Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire

                        Mai adineaori când ziceai, Magistre,

                        Că Iadul nu-i decât o-nchipuire?

 

                        El, mie: – Văd din vorbele-ţi sinistre

                        Că-n orice caz, Infernul pentru tine

                        Îşi va deschide negrele registre.

 

                        Destul am încercat a-ţi face bine.

                        Ca să te vindeci pentru totdeauna,

                        Ridică-te şi vino după mine…

 

                        Cu fulgere verzui creştea furtuna.

                        Rostind aceste nobile cuvinte

                        Prin care şi-a răscumpărat minciuna,

 

                        Maestrul a pornit-o înainte,

                        Pe când, sub cer de zgură şi aramă,

                        Eu mă ţineam în urma lui cuminte

 

                        Precum se ţine puiul după mamă.

 

                        II

 

                        „…E caddi comme corpo morto cade.”

                        Dante

                        „Pe-aici se intră-n braţele durerii,

                        Pe-aici se intră-n bezna subterană,

                        Precum afirmă Dante Alighieri.

 

                        M-a conceput o-nchipuire vană,

                        Un rafinat instinct de răzbunare,

                        Dar m-a-ntrecut mizeria umană.

 

                        Zadarnică e orice protestare.

                        Voi, cei ce-n lume aţi comis păcate,

                        Lăsaţi-vă năravul la intrare.”

 

                        Aceste vorbe, oarecum ciudate,

                        Citindu-le cu jumătate gură

                        Deasupra unei porţi dărăpănate,

 

                        Am zis: – Intrarea pare cam obscură…

                        N-ar fi prudent să renunţăm, Maestre?

                        Căci la un caz cumva de-ncurcătură,

 

                        Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre

                        Pe unde teafăr să purced afară,

                        Utilizând resursele-mi pedestre…

 

                        El mi-a răspuns cu voce funerară:

                        – De ce te porţi acum ca fariseii,

                        Au vrei să-mi faci fantoma de ocară?

 

                        Priveşte cel puţin prin borta cheii,

                        Să ştiu că nu m-am ostenit degeaba.

                        Eu, lui: – Pardon! Aşa fac doar lacheii.

 

                        Începe tu! Ori m-ai luat cu graba,

                        Să-mi scoţi la urmă niscaiva ponoase?

                        (Şi-n gândul meu: „Se oţărăşte baba!”)

 

                        Ce interes avut-ai, ce foloase,

                        Ca să m-atragi cu vorbele-ţi viclene

                        Prin locurile-acestea dubioase?

 

                        Doar ştim noi că pe-aici, prin buruiene,

                        Se află o panteră-n libertate

                        Şi alte lighioane indigene.

 

                        Vrei să m-aplec din curiozitate,

                        Şi-n vreme ce nici nu gândesc cu gândul,

                        Vrun cerber să m-apuce pe la spate?…

 

                        Aşa vorbii, cu ochii spionându-l;

                        Iar la sfârşit cedarăm fiecare,

                        Când el, când eu, să stăm privind cu rândul.

 

                        Văzui atunci, aproape de intrare,

                        Un pudel gras şi plin de panglicuţe,

                        Cu scabie canină pe spinare.

 

                        O lebădă şi câteva maimuţe

                        Înconjurau dihania neroadă,

                        Ce se lăsase moale pe lăbuţe.

 

                        Cu gingiile neputând să roadă

                        Un beefsteak crud şi tare ca de piatră,

                        El sta sugând din propria lui coadă.

 

                        – Acest căţel ce toată ziua latră,

                        Rosti Maestrul cu-a lui voce tristă,

                        A fost un biet erou, lăsat la vatră.

 

                        – Cunosc! am zis cu nasul în batistă.

                        Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place,

                        Această rimă impresionistă…

 

                        – Vezi colo, între două vingalace,

                        Un om cu alfabetul la spinare,

                        Venind pe sub colină într-acoace?

 

                        Acela este tipograful care,

                        În primul tău poem, din zăpăceală,

                        ţi-a mutilat trei strofe lapidare.

 

                        Atunci la borta cheii, cu sfială,

                        Urmând ilustrei mele Călăuze,

                        Văzui o mutră plină de cerneală:

 

                        Un om trecea… Şi cele nouă Muze

                        Îl zgâriau, purtându-l sub escortă

                        Şi obligându-l să le ceară scuze.

 

                        – Degeaba cauţi, i-am strigat prin bortă,

                        Să scapi de blamul negrei tale fapte!

                        Sus, pe pământ, poetul te suportă,

 

                        Dar jos te-aşteaptă a lui Cain noapte,

                        Precum a zis Francesca da Rimini,

                        Infernul, cântul V, 107…

 

                        El s-a oprit pe creştetul colinei,

                        Înfricoşat de-această ameninţare,

                        Şi, neclintită-n tremurul luminii,

 

                        Statura lui s-a proiectat pe zare,

                        Încovoiată, lungă, amărâtă,

                        Ca un fantastic semn de întrebare…

 

                        Văzui apoi o namilă urâtă,

                        Un fel de baci cu sarica sub glugă,

                        Ce sta deoparte sprijinit în bâtă.

 

                        De propria lui umbră vrea să fugă,

                        Dar se trezea că-n juru-i gravitează,

                        Mânat de-o oarbă forţă centrifugă.

 

                        O clipă se oprea şi, cu emfază,

                        ţintea-n pământ căutătura-i proastă,

                        Apoi din nou pornea ca o sfârlează.

 

                        Acest Zoil, cu proza lui nefastă,

                        A pângărit de două ori pe lună

                        A Venerei stea limpede şi castă…

 

                        Atât Maestrul apucă să-mi spună.

                        În umbră se ivise-o albă pată,

                        Un corp suav ca un reflex de lună…

 

                        O blondă apariţie-ntristată

                        Plutea spre noi din umeda genune…

                        Şi-n întuneric, albu-i trup de fată,

 

                        Îngenuncheat ca pentru rugăciune

                        Şi luminos şi fin ca diamantul,

                        Părea-ncrustat în rocă de cărbune.

 

                        – Cu glas pierdut îşi caută amantul…

                        Ea are-n ochi misterul nopţii clare,

                        Pe buze – Amor şi-n inimă Neantul…

 

                        Iubirea ei crescuse ca o floare

                        Sub ziduri de făţarnică Gomoră,

                        O dulce-mpătimire arzătoare:

 

                        În ceasuri caste, mângâieri de soră.

                        Sărutul ei – văpaie purpurie,

                        Privirea – luminiş de auroră…

 

                        Şi-o clipă fu de-ajuns: pe veşnicie

                        Se risipiră toate, fără urmă,

                        Într-un fior de neagră isterie.

 

                        – Destul! Destul!… Simţeam cum mi se curmă

                        Viaţa-n piept, – cum vipere rebele

                        Se zvârcolesc în inima-mi şi scurmă…

 

                        Şi fără glas, cu capul gol sub stele, –

                        Văzând cum iarăşi piere-n fund, departe,

                        Fantoma tristă a iubirii mele,

 

                        M-am prăbuşit cu braţele-ntr-o parte,

                        Împins în gol de-o tainică povară,

                        Cum cade omul fulgerat de moarte.

 

                        Părea că peste sufletu-mi coboară

                        O noapte liniştită şi adâncă

                        Şi-n giulgii moi de umbre mă-nfăşoară

 

                        Apoi, cu ochii plini de visuri încă,

                        M-am scuturat ca dup-o catastrofă

                        Şi m-am trezit din nou pe-aceeaşi stâncă –

 

                        Pe care mă găseam în prima strofă.