Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Balada munţilor

                        I

 

                        S-au ivit pe rând în soare,

                        Jos, la capătul potecii,

                        Turma albă de mioare,

                        Noatinele şi berbecii.

 

                        Sunet de tălăngi se-ngână.

                        Sub poiana din Fruntarii,

                        Zăboveşte-n deal la stână

                        Baciul Toma cu măgarii.

 

                        El se pleacă din cărare

                        Şi tot leagă şi dezleagă,

                        Cumpăneşte pe samare

                        O gospodărie-ntreagă:

 

                        Maldăr de tărhaturi grele

                        Cu desagi, căldări şi pături,

                        Că de-abia pot sta sub ele

                        Doi măgari voinici alături.

 

                        Gata!… Baciul stă pe gânduri,

                        Peste frunte mâna-şi duce.

                        Se ridică-n două rânduri

                        Şi domol îşi face cruce.

 

                        Apoi cată lung spre creste

                        Şi spre ţarcurile goale…

                        Şi convoiul, fără veste,

                        A pornit încet la vale.

 

                        Cerul şi-a schimbat veşmântul.

                        Ploaia parcă stă să-nceapă.

                        Printre brazi coboară vântul

                        Ca un foşnet lung de apă.

 

                        Adâncit în gânduri multe

                        Baciul stă şi nu-şi dă seamă

                        C-a rămas în loc s-asculte…

                        După el, călcând cu teamă,

 

                        Merg tăcuţii lui prieteni

                        Prin sălbatice pripoare,

                        Pe sub poale verzi de cetini,

                        Pe potecă fără soare,

 

                        Ori străbat în pas alene

                        Luminişuri fără flori,

                        Singuratice poiene

                        Cu mesteceni visători…

 

                        Rar trezesc în a lor cale

                        Câte-o piatră sub copită.

                        Iar când drumul se prăvale

                        Jos, la coastă povârnită,

 

                        Calcă baciul ca pe gratii

                        Şi-i struneşte blând cu gura:

                        – Cătinel, feciorii tatii,

                        Ca să n-o pornim de-a dura!…

 

                        II

 

                        Astfel, turmă după turmă

                        Pleacă toamna de la stâni,

                        De rămân pustii în urmă

                        Munţii singuri şi bătrâni.

 

                        Astăzi ca şi-odinioară,

                        Cât s-afundă-n vreme anii,

                        Ei văzură cum coboară

                        Pe cărări de plai ciobanii,

 

                        Când pe soare, când pe ploaie,

                        Vreme multă, fără număr,

                        Cu căciula lor de oaie

                        Şi cu sarica pe umăr,

 

                        A’ trecutului vii moaşte

                        Peste care vremea creşte, –

                        Culmea verde mi-i cunoaşte,

                        Stânca sură mi-i iubeşte…

 

                        Iar în urma lor, pe sară,

                        Astăzi ca şi alte dăţi,

                        Lungă linişte coboară

                        Peste mari singurătăţi.

 

                        Toamna cu-a ei albă frunte

                        Şi cu galbenii-i conduri

                        A lăsat argint pe munte

                        Şi rugină pe păduri.

 

                        La răspântii creşte stogul

                        De foi moarte de curând.

                        Strigă-n vale Topologul,

                        Şi-a lui larmă, când şi când,

 

                        Ca o voce omenească

                        Până sus pe culmi tresare,

                        Preajma mută s-o trezească

                        Din senina ei visare.

 

                        Tot mai jos apoi se lasă

                        Poala norilor pe munte.

                        Vin din iarna-ntunecoasă

                        Zile lungi cu ploi mărunte.

 

                        Neguri dese-ncep să cadă,

                        Se târăsc în jos pe plai.

                        Pe păduri se strâng grămadă

                        Falduri albe de buhai.

 

                        Brazii stau în nemişcare,

                        Printre ramuri ploaia pică, –

                        Nici o creangă nu tresare,

                        Nici un zbor de păsărică.

 

                        Numai ferigile ude,

                        Putregaiul şi bureţii

                        Îşi trimit miresme crude

                        În desimea groasă-a ceţii.

 

                        Trunchiuri strâmbe, răsturnate

                        Scorburile şi buştenii

                        Cu-a lor cioturi, pe-nserate

                        Umplu codrii de vedenii.

 

                        Sihla neagră se-nfioară.

                        Speriat, dintr-un hăţiş

                        Pui sfios de căprioară

                        A ieşit la luminiş…

 

                        Cu blăniţa zgribulită

                        Stă şi-ascultă nemişcat…

                        Vremea pare-ncremenită…

                        Brazii fruntea şi-au plecat,

 

                        Spăimântaţi, ca pentru rugă:

                        Colo-n fundul curmăturii,

                        Dormitând pe-o buturugă

                        S-a ivit Muma-Pădurii…

 

                        Dar nu-i nimeni să-i zărească

                        Trupul hâd şi deşirat,

                        Faţa galbenă de iască,

                        Nasul – ciot de brad uscat.

 

                        Nici nu vede, nici n-aude,

                        Doar îşi scutură pe-o mână

                        Părul ei de vreascuri ude,

                        Fruntea plină de ţărână.

 

                        Şi cum stă cu ceaţa-n spate

                        Istovită lângă trunchi,

                        Rădăcini şi crengi uscate

                        Îi atârnă pe genunchi.

 

                        Negurile-i sug puterea.

                        Ochii-i nemişcaţi şi suri

                        Cheamă noaptea şi tăcerea

                        Din adâncuri de păduri…

 

                        III

 

                        Şi se duc pe nesimţite

                        Nopţi pustii şi zile reci,

                        Cum s-adună, putrezite,

                        Frunze moarte pe poteci.

 

                        Colo sus, culcat pe-o rână,

                        Stă Negoiul mohorât

                        Cu-a lui negură bătrână

                        Care-i ţine de urât.

 

                        Fulgii-ncep apoi să cadă.

                        Firea-şi doarme somnul ei

                        Amorţită sub zăpadă…

                        Iar târziu, la Sfântu-Andrei,

 

                        Când cobori de la povarnă

                        Printre plopi subţiri şi rari,

                        În senină zi de iarnă

                        Vezi departe munţii mari

 

                        Cum îşi zugrăvesc în soare

                        Piscuri vinete spre cer,

                        Povârnişuri sclipitoare,

                        Brazi împodobiţi de ger,

 

                        Atârnând ca nişte salbe

                        Pe grumajii lor de stânci,

                        Peste plaiurile albe

                        Şi prăpăstiile-adânci.