Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Ziua-nvierii

                        E soare-n cer şi cântec de clopote e-n sat

                        Biserica e plină de cei cari au plecat

                        Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune

                        Sunt Paştele! Văzduhul e parc-o rugăciune,

                        Şi totu-i sărbătoare pe deal şi pe câmpii,

                        Cu flori şi cu izvoare, cu glas de ciocârlii:

                        El, El dă zilei farmec şi farmec dimineţii,

                        El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!

 

                        Dar colo într-o casă la margine de sat

                        Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,

                        Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii.

                        Cu faţa pustiită de viforul durerii

                        Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat

                        În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat

                        De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.

                        Ea, veselă de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul

                        În zilele fetiei, şi-un gând o însenina

                        De când e măritată: că Domnul îi va da

                        O fată, drăgălaşă, cu ochii de cicoare

                        Ca tată-său, şi blândă şi vecinic zâmbitoare

                        Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!

                        Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,

                        Şi una o să-ndemne la râs pe cealaltă.

                        O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă,

                        Şi-i creşte fata, creşte, bujor şi ghiocel,

                        Şi uite-o cum se-ncearcă să stea copăcel

                        Şi bâlbâie şi cade, dar râde şi se scoală.

                        Ce veselă-i când vine să-şi puie capu-n poală

 

                        La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.

                        Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?

                        Cât masa e de naltă, şi-ajunge la zăvor

                        Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.

                        O vede-n gând şi râde şi tremură nevasta

                        O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!

                        Dar a venit copila s-o înveţe cum să plângă,

 

                        Să-i frângă rostul vieţii şi sufletul să-i frângă

                        Prin zbuciumul durerii; de două săptămâni

                        Copila mamei n-are răsuflet în plămâni

                        De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.

                        Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,

                        Şi slujbele-s degeaba şi macu-n aşternut

                        Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.

                        Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă!

                        Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă

                        În braţe cu odorul, sub sfântul patrahil

                        Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil.

                        E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

 

                        E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie

                        Din casă la-nviere, şi s-ar fi dus şi ea,

                        Dar azi se liniştise copila şi dormea.

                        Cum sta aşa pe leagăn cu fruntea pe o dungă,

                        O învinge oboseala şi fierberea-ndelungă,

                        Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald şi e frumos

                        Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,

                        Şi ea de nedormire e galbenă şi frântă,

                        Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…

                        Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai

                        Copila mamei, albă ca îngerii din rai

                        Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă!

 

                        E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă

                        Şi fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat,

                        Se joacă-n scânteierea văzduhului curat

                        Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse.

                        Copila mamei-n zarea câmpiilor întinse

                        Tot face semn să vie şi mamă-sa la ea.

                        Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea

                        Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă!

                        O ţint-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!

                        Dar uite-acum! Din vale vin popi, cădelniţând,

                        Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:

                        Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii înainte

                        Sunt mai bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte

                        Abia răsar din gură ş-apoi pierdute mor

                        Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor

                        Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate

                        Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate.

                        Şi mama-şi face cruce, s-apropie un pas

                        Dar când zăreşte mortul rămâne fără glas,

                        Copila ei pierise, şi-o vede că-i aproape,

                        Copila e sub giulgiuri şi-o duc ca să i-o îngroape…

                        Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte

                        Copila, o ridică din leagăn, o priveşte

                        În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi ca de pământ,

                        O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,

                        O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă,

                        Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi să-ţi răspundă,

                        Şi-o strânge furtunatic un urlet a gemut,

                        Era durerea mamei, că ei i s-a părut

                        C-aude roata morii şi roata stă deodată.

                        Se uită lung în juru-i, se-ntoarce înspăimântată,

                        Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns

                        D-un fulger: parcă vede în cas-aici ascuns

                        Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume

                        Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.

                        Să nu ne laşi, măicuţo! îi zice de la piept

                        Copila ei cea moarta, Nu, nu! răspunde biata,

                        Te apară măicuţa, pe tine şi pe tata!

                        Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,

                        Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,

                        Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate

                        Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate,

                        Aleargă, ţine drumul bisericii, şi-n drum

                        Se dau creştinii-n lături, cruciţi, că văd acum

                        Ce n-au văzut în viaţă: văd groaza şi păcatul

                        Dar ea aleargă-ntruna să-şi apere bărbatul,

                        Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi

                        Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

 

                        Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,

                        Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,

                        Iar clopotele cântă; deodată ei tresar:

                        Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,

                        Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila

                        Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila

                        Din tinda îndesită de-o lume de femei.

                        S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,

                        Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.

                        Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate

                        Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,

                        Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun

                        Că nu e semn a bine, ca-i blestem şi pierzare,

                        Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.

                        Ea însăşi buimăcită în jurul ei privea,

                        Căci îşi pierduse capul şi nu-şi mai pricepea

                        Cărările; în faţa bărbatului, pierdută

                        Privea într-altă parte, el mut şi dânsa mută.

                        Iar când el zise-n urmă: E moartă? Ca din drum

                        Un om grăbit, ea silnic răspunse: D-apoi cum?

                        Se-ntoarse apoi cu spaimă, izbită ca din mână;

                        Ardea de-ntunecată privirea ei păgână

                        Şi buzele-i jucară de-un tremur fioros.

                        Văzuse cruci şi facle şi chipul lui Christos,

                        El azi omoară moartea cu vecinica viaţă,

                        E sfânt şi e puternic, şi stă aici de faţă

                        Cu mine şi cu tine, că toţi suntem ai lui:

                        Iar dacă plângi el tace; sub pază-i de te pui,

                        El tace; şi durerea când urlă şi te face

                        Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!

                        Şi ea, lăsând copila din mâini, a ridicat

                        Cu vuiet pumnii-n aer: Da, cât nu l-am rugat!

                        Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plânsul,

                        Lui preoţi şi biserici şi toate pentru dânsul!

                        Că zece bani de are un biet de pe cărări

                        În loc să-şi ia pâine, îi dă pe lumânări,

                        Pe fumuri de tămâie; el toate ni le cere

                        Şi-n schimb ne dă-ntuneric şi foame şi durere.

                        Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,

                        Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt,

                        Şi sta cu ochii-n aer şi galben ca paharul:

                        Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul.

                        Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu?

                        Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

                        De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?

                        Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-i, nu mă lasă!

                        Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.

                        Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,

                        Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,

                        Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.

                        Aşa-necată urlă, la Christ cătând mereu;

                        Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

                        De-al lui îl doare numai şi iarăşi e curmată

                        De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,

                        Şi mulţi se dau în laturi şi mulţi se-ngrămădesc,

                        Iar Christ rămâne singur, căci toţi acum privesc,

                        La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,

                        Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,

                        Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea, de sub mâini

                        Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgâni

                        Şi geme ca înjunghiată: De-al altora nu-l doare

                        Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!

                        Au scos-o cu puterea. Pe drumul îndelungat

                        O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat

                        Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.

                        Bărbatul ei în urmă, având copila moartă

                        La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist,

                        E soare-n cer, puternic şi mândru, ca un Christ,

                        E linişte pe dealuri şi, ca o rugă sfântă

                        Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.

                        E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,

                        Cu zâmbete şi jocuri şi râsuri de copii,

                        Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare,

                        Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare!