Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Vântoasele

                        Să ne ferească Dumnezeu

                        Şi audă-ne din cer cuvântul!

                        Mi l-a înghiţit acu pământul,

                        Şi-atâta om aveam şi eu!

                        Mi l-am întors în pat cu mâna,

                        Şi-am fost la babe şi la vraci

                        Şi-am dat şi milă la săraci –

                        Şi mi-a murit la săptămână!

 

                        De suflet noi voiam să-l dăm

                        Şi-l dădeam gata-n mâna morţii!

                        Era voinic; trăsese sorţii,

                        Şi-am tot zorit să-l însurăm.

                        Găsisem una mai de gazdă –

                        Căci nu eram nici noi din drum

                        Dintâi n-o vruse nicidecum

                        Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

 

                        Şi ne-am gătit după puteri,

                        Cu lăutari s-aducem fata,

                        Cu vin şi chef, precum e data –

                        Ţin minte toate, ca de ieri.

                        Şi câţi nuntaşi! Să-i spună pragul!

                        Şi-afară ger, ca la Crăciun.

                        Mireasa ici, dincolo nun,

                        Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

 

                        Şi-aşa deodată l-au cuprins

                        Călduri – c-a fost şi cald în casă –

                        El a ieşit de după masă

                        Îmbujorat de vin şi-aprins.

                        Şi până să băgăm de seamă,

                        Vântoasele-şi făcură rost –

                        Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,

                        Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

 

                        În curte el de vorb-a stat

                        Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.

                        Aşa din vorbă aşezată

                        Gemu cu glasul înfundat;

                        Apoi cu mâinile-amândouă

                        Şi-a rupt cămaşa de pe el –

                        Flăcăii spun, dar nu la fel;

                        Dar drept e cum vă spun eu vouă.

 

                        Că vâjâia vârtej de vânt,

                        Pe când vorbeau: plecase răul!

                        Şi undele-nghiţind flăcăul

                        L-au ridicat de pe pământ.

                        Şi se făcu-n văzduh roşeaţă

                        Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut –

                        Băiatul meu era pierdut

                        Când s-a mai limpezit de ceaţă!

 

                        Ce-a fost apoi – la Dumnezeu

                        Sunt toate câte sunt să fie!

                        Ce-a fost apoi, pământul ştie;

                        Dar spui ce-am auzit şi eu –

                        Că l-au văzut fugind orbeşte

                        Se jură vameşul, de-i ceri,

                        Şi doar el nu-i copil de ieri

                        Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

 

                        – „Venea ca un nebun spre rău.

                        Din jos de pod! Şi cu mirare

                        Eu stam să văd ce gânduri are,

                        Că-n vad e apa până-n brâu.

                        Pe mal s-a desculţat în grabă,

                        Trecând prin râu. L-aş fi strigat,

                        Dar m-am temut că-i apucat

                        Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

 

                        Pe mal dincolo nu-l văzui

                        Să-şi tragă cizmele-n picioare.

                        Fugea de-a razna pe răzoare

                        Desculţ, aşa – de maica lui!”

                        Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!

                        Şi eu l-am tot rugat frumos:

                        – „Să-mbraci măcar cevaşi pe dos”.

                        Dar parc-a fost el om s-asculte!

 

                        Şi-aşa în neştire l-au purtat

                        Cum nici nu te gândeşti cu gândul!

                        Trei sate l-au purtat de-a rândul!

                        Şi-acolo, într-al treilea sat

                        Bătu-n ferestre la o casă –

                        Ei, vezi, şi să te miri ce spun:

                        din om întreg te fac nebun,

                        Şi din voinic, neom te lasă.

 

                        Ei spun aşa ca s-a ţinut

                        Cu văduva din cas-aceea.

                        Dar eu nici nu cunosc femeia –

                        Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut

                        Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.

                        Am stat de el ca să-l însor,

                        Şi el, văzând că-i tot dăm zor,

                        S-a lepădat de ea cu buna.

 

                        Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,

                        De ne-a stricat tot rostul vieţii!

                        Şi-l aşteptam la horă, bieţii,

                        Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus

                        Flăcăii, cari au fost cu dânsul:

                        Eu n-aveam lume pe pământ

                        Să ştiu pe care lume sânt,

                        Aşa mă podidise plânsul.

 

                        A doua zi, pierit zăcea

                        În ieslea grajdului, pe paie.

                        Şi-ar fi putut din el să taie

                        Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.

                        N-avea putere-n el să-şi tragă.

                        Nici sufletul, şi-aşa răpus

                        Zăcea pe ţol cu faţa-n sus

                        Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

 

                        În două zânele l-au rupt,

                        I-au stors şi sângele cu-ncetul

                        Căci nu putea să-şi mişte, bietul,

                        Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt

                        Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;

                        Iar noi din gură-i n-am putut

                        S-aflăm ce-a fost şi ce-a făcut,

                        Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

 

                        Îi dase ceasul rău în drum!

                        De nu-mi ieşea atunci din casă,

                        Eu n-aş fi de copil rămasă,

                        Că l-aş avea băiat şi-acum!

                        Aşa… mi l-a înghiţit pământul

                        Şi-atâta om aveam şi eu –

                        Să ne ferească Dumnezeu

                        Şi audă-ne din cer cuvântul!