Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Tulnic şi Lioara

                        De când e lumea lume şi rostul vorbei rost,

                        Domn bun, cum a fost Stâlpeş, nici nu-i şi nici n-a fost

                        Şi, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască,

                        Alt domn aşa ca dânsul nu cred să se mai nască.

                        Era-mpărat puternic şi mare nume-avea,

                        O ţară, cât o lume, toiagu-i stăpânea,

                        Şi oşti avea din plinul, şi-a gurii sale graiuri,

                        Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri,

                        Căci mejdele lui Stâlpeş băteau hotar rotund:

                        Din graniţa lui Codru, ce-n preabătul afund

                        Al Ostului domneşte mulţimi ascultătoare,

                        Trec mejdele trei sute de câmpi şi văi vioare

                        Spre munţi până-n movile, pe cari le-au ridicat

                        Bătrânii lui Crai-Verde şi Vultur Împărat,

                        De-aici apoi ţin aţă pe-a muntelui cunună

                        Şi dau hotar lui ţinteş şi craiului Fortună,

                        Şi trec pe la Crai-Sânger, se pierd apoi mai sus

                        La Trăsnet împăratul, în margine de-apus.

                        Aşa era! şi lumea de-a lungul şi de-a latul

                        Mirat-a fost de vestea lui Stâlpeş Împăratul,

                        Căci el nu numai taberi a-nvins de multe dăţi,

                        Dar plin era de-avere şi plin de bunătăţi

                        Şi-avea comori ascunse şi turme mari o mie

                        Şi nouăzeci şi nouă de cai în herghelie,

                        Pe câmpuri păcurarii purtau în grija lor

                        Trei stâne de oi lânoase şi toate cu ampror!

                        Dar salba cea mai scumpă şi-odorul din comoara

                        Lui Stâlpeş era înger, tip blond, era Lioara,

                        Căci Stâlpeş avea doamnă pe Lia şi avea

                        O fată, numai una, iar fata se numea

                        Lioară, după gândul frumoasei doamne Lia,

                        Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fia.

 

                        De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei

                        Şi-a fost fără pereche pe vremurile ei

                        De blândă şi frumoasă şi-n vorbă ca vioara,

                        De trei: ori, ba de şese, de zece ori Lioara

                        Cu multa ei frumseţe pe mamă-sa întrecea!

                        Avea doi ochi albaştri, ca ceriul, şi avea

                        Obraz rotund şi rumen, şi plete-avea bălaie

                        Pe umeri doi luceferi de-o nobilă văpaie

                        Păreau că-i joacă tainic şi-n jocul lor domol

                        Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol,

                        Şi sânul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care

                        Zări sfinte se răsfaţă din luna ce răsare!

                        Oh! las că fost-au fete destule de-mpăraţi,

                        A căror ochi umplură toţi ochii de nesaţ,

                        Şi doar al mai vederii, pe-atunci ca ş-altădată

                        Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată

                        Frumoasă, ca Lioara, şi nobilă, cât ea

                        Un înger din icoana bisericii părea.

                        Ş-atât avea copila mişcări de fermecate,

                        Cât soarele că-i soare şi-i trup fără păcate,

                        Mirat stătea cu totul pe cerul său cel sfânt

                        Şi nu-i venea cu modru să-şi afle crezământ

                        Privirilor, sta-n cumpene de poate să se nască

                        Din om aşa făptură pe-o lume pământească!