Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Străjerul

                        Ce blizguie zăpada pe câmpi! Întregul cer

                        Azi poartă iar cămaşă cu tivituri de fier,

                        E tot o pânză albă prin tot întinsul zării,

                        Cu dungi de neguri, negre ca dorul răzbunării;

                        Din osturi bate crivăţ, şi plaiul alb al ţării

                        Greu scapără de ger.

 

                        În pas grăbit, Amurgul adună-n braţ de vrajă

                        Mari umbre cari s-alături şi ţin cu noaptea strajă

                        Pământului; azi umbre aşa de multe sânt!

                        E tot un iad din ceruri jos până pe pământ,

                        Îngheţul pe sub streşini dă sloi, pe câmp dă vânt

                        Şi flori pune pe glajă.

 

                        E iarnă, cum e dânsa mai aspră-n firea ei,

                        Iar negrul întunerec purtat de norii grei

                        Stă mort, precum pe leşuri stă-n basme un balaur

                        A cărui limbi de gingine se bat mugind, ca taur

                        În lanţ, şi cruntul muget e viscolul din faur,

                        E moartea, dragii mei.

 

                        Oh, vai de cei ce noaptea stau străji, lăsând să cearnă

                        Pe ei văzduhul negru un larg troian de iarnă

                        Cu ger, până ce semne de viaţă nu mai dau!

                        Dar vai de oameni mizeri, cari rupţi de foame stau

                        Şi zac pe faţa casei în frig, când bieţii n-au

                        Nici ţol măcar s-aştearnă!

 

                        Şi vezi nămeţii colo, la margine de sat?

                        Ce slab e coperişul şi câte de-ngropat

                        Sub iarnă, ca un suflet sub patimile vieţii;

                        Hârtii în loc de geamuri şi fără mal pereţii,

                        Bordei urnit cu totul sub vârsta bătrâneţii,

                        Scârbos ca un păcat

 

                        Pe prag acolo moartea sta zi de zi la pândă,

                        La uşi acolo grija stă goală şi flămândă,

                        Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt!

                        Sunt doi: un fiu şi-o mamă; ea slabă, el mărunt

                        Sunt doi acei ce suferă al iernilor înfrunt

                        Şi-a morţii lor osândă.

 

                        Ce trist e prin odaie! Când domnii vin şi iau

                        Tot, tot ce ai, sunt dânşii cari pun pe om la greu,

                        Când dânşii nu-ţi dau chinuri, tu singur doară dai-ţi

                        În fundul casei doarme, din vremuri vechi, un laiţ

                        Bătrân şi rupt, pe vatră dă licur un opaiţ

                        Din ultimul oleu.

 

                        Şi masă nu-i, căci masă au numai când e soare;

                        Prânzesc pe cornul vetrei, ci-n zi de sărbătoare

                        Când au şi pot ca alţii să ţie zile mari,

                        Atunci iau uşa tinzii şi-o pun pe patru pari

                        De fag, cari stau în faţa odăii lor şi cari

                        Ţin masa pe picioare.

 

                        Trei scânduri, cari au capăt pe vatră aşezat

                        Şi merg până pe laiţă, fac slujba unui pat

                        Mai gol şi mai nemernic ca tot ce-i prin odaie;

                        Şi ghem făcut, pe dungă de scândură ce-l taie,

                        Trist zgribură, sub coaste-i având câteva paie,

                        Copilul îngheţat.

 

                        De calzi genunchi aproape lipiţi stau obrăjorii;

                        Ca paiele mai palid, mai rar având fiorii,

                        Pe-ncet el aţipeşte şi-adoarme tremurând;

                        Oh, mă-sa nu-i dă pâine şi-l culcă tot flămând!

                        E mult de când e dusă, ea nu vine curând

                        Şi vai, departe-s zorii!

 

                        S-a dus de mult! Sărmana, din fapt de-amurg s-a dus,

                        Aleargă cât e satul spre vale şi spre sus;

                        Ea cere lucru, cere şi roagă să muncească,

                        Nu-i trebuie pomană şi nu vrea să cerşească,

                        Nu! Când te-ai pus să cauţi vreo milă omenească

                        Eşti bun sub piatră pus!

 

                        Şi nimeni nu-i dă lucru, flămândă ea rămâne;

                        Dar cum să-ntoarne biata la fiu fără de pâine?

                        Grozav trebuie că-i simţul din piept de mamă, când

                        Se târâie copilul de slab şi de flămând,

                        Şi n-ai ce-i da! Nu cugeţi c-atunci tu eşti în rând

                        Cu cel din urmă câine?

 

                        Ea trece pragul, tristă ca om fără noroc,

                        Aşează două sfărmuri de pâine la un loc,

                        La pat apoi grăbeşte şi caută trist în faţa

                        Copilului; el doarme, dar rece-i tot ca gheaţa

                        Şi parcă-n pieptu-i lânced de mult s-a stins viaţa

                        E pal ca fiert la foc.

 

                        Sub cap având o mână, şi rupt un ochi de glugă

                        Pe glezne, mititelul, cu şopot el îndrugă

                        Prin somn un şir de vorbe lipsite de-nţeles;

                        Din ochii pali ai mamei ca bobul picuri ies,

                        Se scurg p-obrazul care se mişcă-ncet şi des

                        Sub vii suflări de rugă.

 

                        Zdrobită de necazuri stă multă vreme-n plâns;

                        Aşa-i de frig în casă ş-opaiţul s-a stins.

                        Ea vrea s-aţâţe măcar trei zări, vrea foc să vadă

                        Un foc din trei surcele culese de pe stradă,

                        Dar ele-s tari ca fierul şi-s pline de zăpadă

                        Şi tari precum le-a strâns!

 

                        Şi-n vreme ce stă beată de lunga ei suflare,

                        Deştept copilul geme şi oblu-n sus tresare

                        Cu ţipăt, având ochii mai serbezi ca de mort,

                        Se zbate, ca pe ţărmur un peşte, parcă-l port

                        Furtuni, din poala hainei nebun destramă tort

                        Şi ţipă tot mai tare.

 

                        În urmă se răstoarnă pe pat, fără de vrere;

                        Mai mult, mai mult răsuflu-i scăreşte din putere,

                        Stă mort întreg; şi ochii pe pod i-a ţintuit

                        Un doctor! Biata mamă de tremur a-nnegrit;

                        Să plece? Dar desculţă prin ger: E de pierit!

                        Ori el, ori dânsa piere!

 

                        Piciorul ei de sânge pe drumul grunzuros

                        Şi viscolul izbeşte cu şuier viforos

                        În faţă-i fulgi; cu pieptul mai gol de jumătate,

                        E crunt de frig obrazul şi pulpele-s crăpate,

                        Ea tremura ca frunza, căci frigul o străbate

                        Prin carne până-n os.

 

                        În turn ciocanul geme de zece ori în clopot;

                        S-a stins de mult pe stradă chiar cel mai palid şopot

                        Al buzelor, căci nimeni nu stă pe-aceste vremi

                        În vânt şi ger, când trupul ţi-l scuturi şi ţi-l gemi

                        Tot pas de pas, când însuţi de tine tu te temi

                        Ca fiarele de tropot.

 

                        Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame

                        Nu pot să pună stavile pornirii unei mame

                        Când vrea să moară-n locul copilului! Sunt legi,

                        Sunt lanţuri, sunt pumnale ca-n sângiuri să o închegi,

                        Dar dragostea-i din suflet nici cei mai lupavi regi

                        Nu pot să i-o destrame!

 

                        Oh, nu-i! Atunci o mână de om cu suflet crunt

                        Se încleştă nod puternic în părul ei cărunt

                        Şi voci de mari sudalme străbat mai greu ca gerul

                        În pieptul ei; ea ţipă, iar el, lovindu-şi fierul

                        De pulpe, o îmbrânceşte, căci aspru e străjerul

                        Şi greu al său înfrunt.

 

                        Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame

                        Nu pot să pună stavile pornirii unei mame

                        Când apără cu viaţa pe fiu: Nici lumi întregi,

                        Cu monştrii toţi, nici arma cu sângele, nici regi,

                        Cu lanţ din tălpi la creştet, prin fier şi aspre legi

                        Nu pot să i-o destrame.

 

                        Nebun s-aruncă dânsa din tot al ei avânt,

                        Dar lunecă şi cade de-a pluta pe pământ.

                        Au! cum nu cad pe tine, sălbatico, păreţii!

                        Tu mergi să furi; eşti prinsă! În numele dreptăţii

                        Te cer să vii, femeie, la casa judecăţii!

                        Mă vezi tu cine sunt!

 

                        Să fur! şopteşte dânsa zdrobită de ruşine,

                        Dar astfel umblă furii? Priveşte-mă mai bine

                        Şi vezi că nu-mi dă gândul prin minte ca să fur!

                        Şi-n laturi ea s-aruncă gemând, dar braţul dur

                        Al legii nu-i dă liber, şi el cu larg înjur

                        O târâie cu sine.

 

                        De ghimpii gheţii crunte picioarele-n alerg

                        Se sfâşie, se taie mai tare şi se şterg

                        De nu rămâne carnea pe os. Ei merg de-a valma,

                        El blestemă, ea plânge Înceată cu sudalma!

                        Zdrobeşte-mă cu pumnii şi încruntă-mă cu palma,

                        Dar lasă-mă să merg!

 

                        Dar legea nu cunoaşte pe nimeni; e poruncă,

                        Pe fur în timpul nopţii în temniţe îl aruncă,

                        La chin. Sărmana mamă se zvârcoleşte în plânsori;

                        La casa judecăţii ogrăzile-s prinsori:

                        Sunt largi ogrăzi; în ele stă mama până-n zori,

                        În gol, ca pe o luncă.

 

                        Şi-n ger, cât a fost noaptea, ea fuge prin ogradă,

                        Nebună fuge, zbiară ş-aleargă prin zăpadă,

                        Cu ochii roşi şi umezi, cu pieptul aburit

                        Şi plin de bruma cruntă, ca ielele din mit,

                        Un gând numai o ţine, un gând neisprăvit:

                        Pe fiu să şi-l mai vadă.

 

                        Şi când în zorii zilei veniră logofeţi

                        Ai legii, să-i deschidă, ca dorul ei drumeţ,

                        Aşa păşea de grabnic şi iute biata roabă

                        Ce slab e coperişul, ce şubredă cocioabă,

                        Sub pumni o poţi ascunde de mică şi de slabă,

                        De-ascunsă sub nămeţi!

 

                        Hârtie nu-i pe geamuri, căci a suflat-o vântul;

                        În casă urlă crivăţ pustiu, cum urlă cântul

                        Sărmanei mame; tristă se pleacă ea spre pat.

                        E sloi copilul, pielea pe obrazu-i a crăpat,

                        Tot trupul lui e vânăt, şi supt şi de-ngheţat

                        E rece ca pământul.

 

                        Oh, cât e de sălbatic al iernilor înfrunt!

                        Cum smulge mama plete din părul ei cărunt

                        Şi blestemă. Vai, Doamne, fereşte-o de osândă!

                        Pe prag acolo moartea stă zi de zi la pândă,

                        La uşi acolo grija stă goală şi flămândă,

                        Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt!