Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Somnul codrilor

                        La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc

                        Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,

                        Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.

                        El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul

                        Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.

                        Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie

                        Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.

                        Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,

                        Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –

                        Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.

                        E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;

                        Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

 

                        Dar galbenele flăcări prin codru străbătând

                        Ajung pe la culcuşul de iederă uscată

                        A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată

                        Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,

                        S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând

                        Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,

                        Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:

                        „Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?

                        Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,

                        Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”

                        Arnulf aude glasul, voinică-i este firea

                        Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

 

                        Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,

                        Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,

                        Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte

                        Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;

                        El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.

                        Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne

                        Vorbeşte rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?

                        Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!

                        Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci

                        Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!”

                        N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă

                        Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

 

                        Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,

                        Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:

                        El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul

                        Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:

                        „Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?

                        Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;

                        Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!”

                        Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat

                        De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat

                        Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat

                        De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale

                        Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

 

                        Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,

                        Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?

                        Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?

                        Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,

                        Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.

                        El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,

                        Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!

                        Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci

                        În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci

                        Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!

                        Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –

                        Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?