Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Rodovica

                        Tot cerul la vest era-n purpur scăldat

                        Doinind treceau vesel flăcăii prin sat

                        Cu luciile coase pe-un umăr robust,

                        Şi fete, cu ochii din soare de-august,

                        Treceau, având furcă la brâne.

                        Pe-un laiţ sub veche tulpină de fag,

                        Eu stam privitor, cum d-a pururi mi-e drag

                        Să stau şi din ochi de-amărunt să privesc

                        La sate tot mersul de trai românesc,

                        Ca sfânt trai din vremuri bătrâne.

 

                        Era după Paşti, şi era un timp bun.

                        Vedeam departe un vânăt cordun

                        De munţi şi pe dânşii al iernilor giulgi;

                        Cireşii ningeau căzătorii lor fulgi

                        De albă şi nobilă floare.

                        Ici-colo vreo fată fugea la fântâni,

                        Veneau păcurarii cu tulnice-n mâini,

                        Şi boi dăngăneau câte-un clopot la gât,

                        Copii se jucau lângă plopii din rât

                        Şi-un fluier plângea-n depărtare.

 

                        Şi, cum stam pe trunchiul de fag răzimat,

                        Lenos având capul pe spate lăsat,

                        Priveam într-un loc la o cruce de străzi:

                        Stăteau înaintea cutării ogrăzi

                        Flăcăi într-o deasă grămadă.

                        Pe rând s-adunară mai mulţi trecători,

                        Eram curios eu, la ce-s privitori?

                        Întreb pe-un moşneag ce venea dinspre ei,

                        Şi-mi spune; şi plec eu să văd dară ce-i?

                        Am stat şi-am privit de pe stradă.

 

                        Pe prispă de lut, având furcă la brâu,

                        Stă Vica, şi părul ei galben ca grâu

                        Desprins din pletenci, peste umărul drept,

                        Se varsă val blond pe rotundul ei piept,

                        Aşa, ca-n icoane la îngeri.

                        În mână cu fir, el se-nfiră pe fus,

                        Dar gândul copilei departe stă dus,

                        Şi blânzii ochi, negri ca sufletul trist,

                        Ca noaptea când Precesta naşte pe Crist,

                        Sticlesc într-o rouă de plângeri.

 

                        Şi mă-sa, stând palidă jos lângă ea,

                        Cu dragoste drept între ochi îi privea,

                        Şoptindu-i cuvinte să fie cuminţi,

                        Dar fata se încoardă şi geme-ntre dinţi

                        Şi bate-n pământ cu ciobota;

                        Apoi stă domoală, cu fruntea-n pământ,

                        Şi mie-mi părea, cum priveam, ceva sfânt,

                        O mamă-n genunchi, adiind-o p-obraz

                        Pe fiică-sa, astfel stă Maica-n privaz

                        La crucea de lemn din Golgota.

 

                        Tu, Vică, m-auzi, Rodovica? Socoţi,

                        C-aşa-i de când lumea şi nu mai mor toţi;

                        Şi haide, că doară tu nu eşti de plumb,

                        Tu dragostea mamei şi-al mamei porumb,

                        Mă faci tu să plâng eu de tine!

                        Că nu-ţi mai stă gândul la fus şi la tort,

                        Totuna-i, dar răul din viu te dă mort,

                        De rău mă tem, Vică, mă tem de Ceas-rău,

                        Şi vezi că stau satele-n plânsetul tău

                        Să nu te gândeşti că-ţi stă bine!

 

                        Şi lung o sărută şi-o strânge la piept,

                        Şi capul plecat i-l aşează ea drept,

                        Şi blând i se joacă p-obrazul de nea,

                        Şi râde, că doară va râde cu ea,

                        Şi plânge şi cât o mai roagă.

                        În aste vremi, pâlcuri de oameni veneau,

                        Miloşi câte-o seamă, iar alţii râdeau;

                        Alături de mine primarul din sat

                        Zbiera prin mulţime c-o gură de sfat:

                        La doctor! Căci n-are o doagă!

 

                        Sărmana! Ei, oameni care nu o înţeleg.

                        O mână la doctor, când satul întreg

                        Vorbeşte că Vica de mult îl iubea

                        Pe Nandru, că beată de dragoste ea

                        Pierdutu-şi-a capul şi firea.

                        La clacă, ori seara când ţin şezători,

                        La joc pe la Paşti, şi-n dumineci la hori,

                        Pe prund în amurg, la Crăciun în vergel,

                        Ea nu-şi dezlipeşte nici ochii de el,

                        Că vai! cum o învinge iubirea!

 

                        Ş-acum, desperată că nemţii l-au dus

                        Pe Nandru-n cătane, ea-n gânduri s-a pus,

                        Ş-o doare durerea de milă cu drag

                        Şi stă, ca cioplită, stă ceasuri pe prag,

                        Nici moare şi nici nu trăieşte.

                        Ş-acum, înspre seară, cu păr despletit,

                        Şi galbenă-n faţă ca cei ce-au murit,

                        Nebună plecase, cu furca în brâu,

                        La moară, cu gând să s-arunce în râu,

                        Şi mă-sa a prins-o, fireşte.

 

                        Vai, lasă-mă, mamă; de ce nu mă laşi?

                        Mai bine cu giulgiul p-obraz în sălaş,

                        Mai bine sub moară de hrană la peşti,

                        Vai, lasă-mă, mamă, de ce mă opreşti?

                        De vrei, cu securea mă taie!

                        Că n-am, cât pământul, tot fată să şed!

                        Că ştiu că pe Nandru eu n-am să-l mai văd,

                        Când văd eu că neamţul mi-l pune-n şireag

                        Şi-l poartă cu trâmbiţe şi-l joară pe steag,

                        Şi-l duce să moară-n bătaie!

 

                        Şi plânge, ea plânge de varsă părău,

                        Stă ruptă şi suptă de-al inimii rău,

                        Îmbăieră mâinile-n părul blondin,

                        Şi palidă, parcă băuse pelin

                        Nu-şi află repaos copila.

                        Şi mă-sa, cu fraţi şi cumetri s-au pus

                        S-o tragă în casă, şi-au dus-o pe sus,

                        Şi ea-n zvârcolire nebună gemea

                        Mereu mă cutremur când cuget la ea,

                        Şi-atunci am stat veşted de milă.

 

                        Şi cei adunaţi se-mprăştiară pe drum;

                        Şi iarăşi primarul da sfaturi: Nicicum!

                        Cu bine nu-i bine, şi-i rău cu sudălmi:

                        Să-i trag eu din zdravăn vreo câteva palme,

                        S-o vezi cum se scutură-ndată!

                        S-o bat ca la chip şi s-o leg eu butuc,

                        O dată, dar numai o dat să-i apuc

                        Cosiţele-n stânga ş-apoi s-o plesnesc,

                        Cu dreapta, să-i sară cel sânge drăcesc

                        Că-i prea îndărătnică fata!

 

                        A fost într-o miercuri aceasta; iar joi,

                        În zori am plecat la oraş, şi-napoi,

                        D-atunci neputând a mă-ntoarce la sat,

                        Trecut-au luni multe şi eu mi-am uitat

                        De firul povestii cu Vica.

                        Ţineam, dintru-ntâi, că plânsorile ei

                        Sunt lacrimi de care plâng mulţi farisei,

                        Aşa-mi venea-n suflet să cred lămurit,

                        Că tot acel joc a fost joc făţărit,

                        Ori prea mult jucat din nimica.

 

                        Dar ieri, din răvaşul de-acasă trimis

                        Din sat, între altele câte mi-a scris

                        Un prieten, eu aflu că Nandru e mort,

                        Şi Vica ea, blândă la vorbă şi port,

                        Ea n-a fost făţarnică biata.

                        Cătană la tunuri de când a plecat

                        Recrutul, s-a pus de-atunci Vica pe pat

                        Beteagă de friguri, şi boala crescând

                        Prin dorul iubirii, prin unicu-i gând,

                        Ca moartea topitu-s-a fata.

 

                        Pe Nandru, cum sta cercelând într-o zi

                        Un cal, plecat fiind, calu-l lovi:

                        I-a intrat până-n creieri copita de cal,

                        Şi-a doua zi Nandru, pe pat în spital,

                        Muri sub cuţite de medici.

                        Şi, când a prins veste de mortul recrut,

                        A râs cu amar şi din greu a gemut

                        Copila: de-atunci în zadar a mai fost

                        S-o mângâie mă-sa cu vrăji şi cu post

                        Şi zilnic c-o mie de predici.

 

                        Şi, când într-o noapte cu pal luminiş

                        De lună, părinţii-i dormeau, pe furiş

                        Din pat ea se scoală şi iese-n ocol

                        Încet, în cămaşă, desculţă, n cap gol,

                        Şi pleacă spre moară grăbită.

                        Şi roata se-nvârte şi surd vuiet dă.

                        Deodată tac apele, roata, ea stă:

                        Când iese morarul, să-i caute de chip

                        Dă-ncolo, dă-ncoace şi află sub şlip

                        Sub roată pe Vica zdrobită.

 

                        Mai bine sub moară de hrană la peşti!

                        Tu n-ai citit cărţi cu novele domneşti,

                        Tu n-ai învăţat a iubi ca-n salon,

                        Cochetă-ntrupând paragrafi de bonton:

                        Să leşini, să plângi în nimica.

                        Cu inima caldă, cu sufletul viu,

                        Cu-ntregul lor clocot de sânge, azi ştiu

                        Puţini să iubească, şi tu ai ştiut,

                        Dormi blând! şi-n etern pe mormântul tăcut

                        Răsară-ţi crini albi, Rodovică!