Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Regina ostrogoţilor

                        Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad,

                        Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

 

                        În castelul de pe stâncă, la fereastra solitară,

                        Stă pe gânduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.

 

                        Al ei suflet e furtună, noapte e gândirea ei –

                        Astăzi ea e pusă-n rândul celor mai de jos femei!

 

                        E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;

                        Lacrimile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.

 

                        În tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat,

                        Ea se-ntoarce tristă, blândă: – „Tu-mi eşti rege şi bărbat.

 

                        M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,

                        Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gândurilor tale?

 

                        M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip păgân,

                        Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpân.

 

                        Mi-ai ucis pe-ntâiul sfetnic şi râdeai că lumea plânge

                        Când de barba lui căruntă spada ţi-o ştergeai de sânge.

 

                        Şi-am tăcut, zicându-mi iarăşi: El a fost supusul tău,

                        De-a făcut vrun rău, tu, rege, trebuie să curmi ce-i rău.

 

                        Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! şi-am zis: e bine!

                        Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine.

 

                        Dar el nu era al nostru, el era al ţării-ntregi,

                        N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi.

 

                        Vii, acum trimis de alţii, vii să scapi şi de regina,

                        Teodat, îţi temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

 

                        Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,

                        N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!

 

                        Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume,

                        Eu ţi-am dat coroana ţării, să te fac stăpân pe-o lume.

 

                        Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai? E tot atât!

                        Dacă moartea mea ţi-ajută, vino, strânge-mă de gât.

 

                        Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie!

                        Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, că-ţi e soţie!”

 

                        Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţă-i drept,

                        Şi, zicând, desface haina de pe tânărul ei piept.

 

                        Iar mişelul stă, se uită, dă apoi, şi grabnic unda

                        Sângelui ţâşni din rană; şi-a căzut Amalasunda.

 

                        Şi plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot

                        A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.

 

                        A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stâncă

                        Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adâncă.

 

                        Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,

                        Urletul suna sinistru ca un urlet de mormânt.

 

                        Parcă negrele blesteme şi le-amestecau haotic

                        Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic.

 

                        Teodat, tu râzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu

                        Îşi va răscula poporul, să te sfâşie de viu!