Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Prin Mehadia

                        Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte.

                        Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte

                        Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi;

                        Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi.

 

                        Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii

                        Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii

                        Obosit şi de mânie şi de drum îndelungat.

                        Uneori izbea copita calului descălecat

                        Pietrele, îngrozind tăcerea câtă mă-nsoţea pe cale.

                        Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale

                        Vântul zbuciuma frunzişul şi prin stânci la cotituri,

                        Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.

 

                        Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre moarte,

                        Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte,

                        Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum

                        Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum.

 

                        Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii!

                        Când ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii,

                        Sufletu-mi simţii deodată liber de uimire plin:

                        Încetase-acum şi vântul, cerul scapără senin.

                        Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna

                        Sta pe piscul unui munte, roşu aurind cununa

                        Muntelui, şi până-n vale ca şi ziua luminând.

 

                        Iată turle de biserici cum s-arată rând pe rând,

                        Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate,

                        Toate-n alba zare-a lunii şi-n repaos cufundate,

                        Iată, dealuri pe-unde via îşi întinde viţa ei.

                        Râul colo-n negre maluri ca un fulger cu scântei

                        Ce-alergând în strâmbu-i umblet a-mpietrit păstrându-şi locul.

 

                        Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul

                        Potolit ardea prin noapte lângă carul ocolit

                        De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit,

                        Tulnicul cel trist la cântec şi cu întorsături duioase,

                        Şi cântau cuvinte-acolo, din adânc de suflet scoase?

                        Prin atâta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc.

                        Trăgănat plângea-n răstimpuri cântecul ardelenesc:

 

                        „Colo-n vale la fântână

                        Două fete spală lână.”