Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Prahova

                        Din pământ, din locuinţa

                        Mamei tale, ieşi zâmbind,

                        Prahova! Şi stai mirată

                        Şi te tremură dorinţa

                        Să vezi lumea cu lumină!

                        Inima de plâns ţi-e plină;

                        Ochii tăi spre soare cată

                        Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind.

                        În pământ cât e de rece

                        Şi-n pământ nu vezi nimic

 

                        Nu te mai întoarce-acasă!

                        Eu pe drum te voi petrece

                        Cu poveşti şi cu poveţe,

                        Voi cânta a ta frumseţe!

                        Lasă lumea ta, o lasă,

                        Tu frumoasă, eu voinic!

 

                        Vino încet pe-aici, iubită!

                        Adă mâna, să nu cazi

                        Peste pietrele din cale!

                        Tu tresari de fericită

                        Şi-mbătată de viaţă;

                        Soarele-ţi răsare-n faţă

                        Haid-acum fugind la vale

                        Printre şoptitorii brazi.

 

                        Ce frumos se-mbracă dealul

                        Cu flori roşii pe-unde treci!

                        Îţi întâmpină sosirea

                        Munţii ce despart Ardealul,

                        Codrii vechi şi plini de noapte,

                        Luncile cu mii de şoapte.

                        Râzi cu hohot la privirea

                        Neguroşilor Bucegi?

 

                        Uite-acum cât eşti de mare,

                        Uite ce frumoasă eşti!

                        Tu, sălbatico între fete,

                        Iată sate-acum în zare,

                        Prahova, să fii cuminte!

                        Ţine cumpăt la cuvinte,

                        Stai şi pune-ţi flori în plete,

                        Mai frumos să te găteşti.

 

                        Potriveşte-ţi părul bine;

                        Strânge mijlocelul tău,

                        Pieptul plin ca să-ţi răsară!

                        S-or uita flăcăi la tine,

                        Şi copile tinerele:

                        Să vorbeşti frumos cu ele,

                        Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară

                        Că tu eşti crescută rău!

 

                        Iată satul! E Azuga.

                        Tu auzi acum întâi

                        Dulce vuiet de vioară

                        Haide, iubito, haide cu fuga,

                        Să jucăm şi noi chindia!

                        Cum te-aprinde veselia

                        Şi cum joci tu de uşoară,

                        Şi-ai voi să tot rămâi!

 

                        Dar te mână-n lume dorul

                        Să vezi lumea! Şi tu fugi

                        Şi te pierzi visând cu gândul.

                        Veselă-ţi mlădii trupşorul

                        Şi la brâu pui flori de viţă,

                        Flori de crâng pui în cosiţă

                        Şi pe-alesul tău visându-l

                        Treci prin văi, cu blânde rugi.

                        Dar auzi! E plin pământul

                        De răsunete! Pe loc

                        Un balaur cât un munte

                        Vine-nfiorat ca vântul

                        Cu o sută de picioare

 

                        Cu mugiri şuierătoare,

                        Şi-i c-un ochi de foc în frunte

                        Şi pe nări el varsă foc!

                        Prahova năvalnic sare,

                        Neştiind aceasta ce-i.

                        Pletele-i rămân răzleţe,

                        Ochii plini de spaimă-i are

                        Şi cu pieptul gol s-aruncă

                        Peste liniştita luncă

                        Părul ei sunt valuri creţe,

                        Spuma albă-i pieptul ei!

 

                        Te-ai speriat, frumoasă fată,

                        Galbenă ce te-ai făcut!

                        A fost tren, n-a fost balaur!

                        Plângi acum şi, ruşinată,

                        Pieptul plin, vădita taină,

                        Ţi-l ascunzi sub larga haină

                        Şi dai părului de aur

                        Tot repaosul pierdut.

 

                        Dar tu uiţi curând! Şi iară

                        Salţi pe netedele lunci,

                        Şi cu râsuri repetate,

                        Veselă din cale-afară,

                        Iei câmpiile de-a latul,

                        Şi când vezi deoparte satul

                        Baţi în palme şi pe spate

                        Capul gingaş ţi-l arunci.

 

                        Iat-o! Pe sub râpi înalte,

                        Ea cu hohote adânci

                        Fuge, parcă-i urmărită;

                        Strânge pieptul să nu-i salte

                        Şi pe după stânci dispare

                        Şi târziu, departe-n zare,

                        Leneşă şi obosită,

                        Iese iar de după stânci.

 

                        Câteodată, mânioasă,

                        Spumegând la cotituri,

                        Te azvârli vuind la vale

                        Dar aşa eşti mai frumoasă!

                        Ochii negri ţi-i întuneci;

                        Şi sălbatică aluneci;

                        De-al tău vuiet gem în cale

                        Liniştitele păduri.

 

                        Stai! Tu simţi un tremur rece!

                        Caraimanul, până-n nori,

                        Stă pândind în cap să-ţi cadă

                        Pe sub el dacă vei trece!

                        Uite, parcă-l mişcă vântul!

                        Să ne-ajute Domnul sfântul!

                        Uite-acum, să nu ne vadă

                        Am scăpat! dar ce fiori!

                        Dar de ce-ţi astâmperi pasul?

                        Prahova, de ce te miri?

                        De ce vezi, îţi moare mintea

                        Şi-ţi întinereşte glasul

                        Iată, vilele răzleţe

                        Cu ciudate turnuleţe!

                        Tu te-nchini pe dinaintea

                        Învechitei mânăstiri.

 

                        Vezi castelul în lumină;

                        Brazi trăsniţi pe dânsul cad.

                        Şi sub codru, visătoare,

                        Trece-n gânduri o regină

                        Palidă e Carmen Sylva!

                        Al ei nume pomeni îl va

                        Codru-n veci, c-a fost sub soare

                        Doamna codrilor de brad.

 

                        Să plecăm, frumoasă fată,

                        Să plecăm, că zăbovim!

                        Iată, Prahoviţa în vale,

                        Ca şi tine-o alintată,

                        Pribegind cu doru-i volnic!

                        Iată. Câmpina pe colnic,

                        Şi Doftana-ţi iese-n cale

                        Şi noi tot călătorim.

 

                        Şi-acum trenul când mai vine

                        Nu te temi! Cu el în pas

                        Fugi alături, salţi nebună,

                        Râzi de el, şi el de tine!

                        El uşor şi tu uşoară

                        Dar el zboară, zboară, zboară,

                        Şi prin văi departe sună

                        Batjocoritoru-i glas.

 

                        Dar ce ai, frumoasă fată,

                        De ce-ţi bate pieptul des?

                        Prahova, după movilă

                        Pentru ce te-opreşti mirată

 

                        Şi pleci ochii? Colo-n zare

                        Un flăcău frumos răsare,

                        E Teleajenul, copilă,

                        Simţi că este-al tău ales.

 

                        Semne el cu mâna-ţi face;

                        Tu roşeşti râzând mereu,

                        Şi râzând te-neacă plânsul.

                        Prahova, te las în pace!

                        Nu mai ceri a mea-nsoţire,

                        Te-am adus până la mire:

                        Mână-n mână tu cu dânsul

                        Să plecaţi cu Dumnezeu!