Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Pe munte

                        Fugiţi cu turma repede spre văi!

                        Pe culme-aleargă duhul răzbunării

                        Grozavul vânt se zbate-n largul zării

                        Şi norii-mbracă haină de văpăi.

 

                        Soseşte-acum! cu ochiul cât cuprinzi

                        Furtuna-n sârg scoboară-n jos pe coaste,

                        Şi-n urma ei se-ntinde neagra oaste

                        Şi urlă-n cor: Tu fulgere, s-aprinzi,

 

                        Tu nor, să-ntuneci; vântule, tu să-mprăştii!

                        Un brad se face ţăndări, cel mai nalt:

                        Şi prins de vârf, au smuls pe celălalt

                        Purtându-l roată-n largul chip al praştii.

 

                        Pe sus se-ntinde amestecul nespus,

                        Şi Duh în Duh prin aer se frământă,

                        Iar grindina-n văzduh cumplit îşi cântă

                        Cântarea ei de-oţel, căzând de sus,

 

                        Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie,

                        Şi sare iar la loc apoi mugind.

                        Deodată stă. Şi iată-l, răpăind

                        Potop din cer turnatul râu de ploaie.

 

                        Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt.

                        Sporite neguri hrană dau pieririi,

                        De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii,

                        Şi nu mai ştii ce-i sus şi dedesubt.

 

                        Acum nici Dumnezeu nimic nu poate.

                        Degeaba-ntind ei mâinile şi cer

                        În negrul iad, şi unul până-n cer,

                        Vârteju-i domn, el singur domn a toate.