Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Nucul

                        Tot mai ceri puţin-rămasei

                        Inimi să mai simtă mult?

                        Nucule din dosul casei,

                        Tot al meu şi-aici şi-aorea:

                        Ziua-n vânt îţi văd doinirea,

                        Noaptea ţi-o ascult.

 

                        Umbra ta învelea rotundă

                        Masa cea de nu ştiu când,

                        Şi-amândoi pe banca scundă,

                        Eu robind suflarea-n gură,

                        Şi, eu acu-n cusătură,

                        Mama-mea cântând.

 

                        Jale tu, din legănată

                        Doină, ce de-amar omori!

                        Dar tu ştii că niciodată

                        Nu cântam, urmându-i cântul,

                        Numai, nuce tu, şi vântul

                        O însoţeai aorea.

 

                        Şi-urmărind fugara-mi minte,

                        Mă-nvăţai, prieten bun,

                        Cum s-adun în gând cuvinte,

                        Şi-mi cântai spre a-mi da cărare,

                        Şi vedeam că ies cântare

                        Vorbele ce-adun.

 

                        Ca şi-atunci, mai coase mama,

                        Coase şi suspină rar,

                        Dar când da-ndărăt marama

                        Dezvelindu-şi câmpul frunţii,

                        Părul ei e alb ca munţii

                        Iernii lui Ghenar.

 

                        A murit pe luncă macul,

                        A murit şi-i mult de-atunci.

                        Răzvrătit se miră acul

                        Mâni trudite-acum că vede –

                        El e tot copil, şi crede

                        Că-i tot vară-n lunci.

 

                        Plânge-acum cântând sub tine,

                        Nucule, pe cel ce-i dus –

                        Nu mai vine-o nu mai vine!

                        Şi-şi îngroapă-n palme faţa:

                        Cât de tristă-i sting ei viaţa,

                        Neguri din Apus…