Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Nebuna

                        Voi o vedeţi fugind prin sat,

                        Cu zdrenţele şiroi,

                        Desculţă-n ger, cu ochii supţi

                        De cine râdeţi voi?

                        Şi după dânsa curioşi,

                        De ce fugiţi în roi?

 

                        Ce fel de rău v-a făcut ea

                        De-i faceţi rău? Scuipând

                        În urma ei, o huiduiţi

                        Când iese-n drum, şi când

                        Vă vine-n prag flămândă, voi

                        O bateţi înjurând.

 

                        Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,

                        Ce mult vă cred mişei.

                        Dar nu! Atunci aţi fi miloşi,

                        Cu dânsa, dragii mei,

                        Veniţi dar, vreau azi să vă spun

                        Povestea vieţii ei.

 

                        Pe deal, în revărsat de zori,

                        Un bucium repetat

                        Da sunet, şi lătrau zăvozi;

                        Bărbat lângă bărbat

                        Ieşea din văi, suia pe culmi

                        Cu groful la vânat.

 

                        Sărmani iobagi! Un sat întreg

                        Cu sila-n codru dus,

                        Pe placul unui domn nebun!

                        Şi sus şi tot mai sus

                        Treceau, purtând în ochi grăbiţi

                        Un cerb pe goană pus.

 

                        Şi şir de şir gonaci stăteau

                        În umbră de copaci,

                        Şi contele pe-un tânăr cal

                        Da frâu ca dus de draci,

                        Dar iată! Calul sub picior

                        A prins p-un biet gonaci!

 

                        Arama potcovită, n piept

                        Un larg mormânt făcu,

                        Au stat iobagii marmor toţi,

                        Dar Arpad groful nu:

                        Zburând pe cal privea-napoi

                        Cu râsete, huhu!

 

                        Luptându-se cu moartea, el

                        În pat se zvârcolea,

                        Şi biata mă-sa! Vezi-o azi

                        Cum plânge-n hohot ea?

                        Acelaşi plâns, pe care-atunci

                        Sărmana îl plângea.

 

                        Sărmana! şi vă bateţi joc

                        De traiul ei d-acum;

                        Dar mama voastră n-ar putea

                        S-ajungă oarecum

                        Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi

                        De râs obştesc pe drum?

 

                        Oh, leacul! unde-i? Din pământ,

                        Din foc ea l-ar fi scos!

                        Erau săraci. Bărbatul ei,

                        De mult bolnăvicios,

                        Zăcea şi el, puteai de slab

                        Să-i numeri os de os.

 

                        Pe laiţă fecior, părinte-n pat,

                        Pe răni al cârpei nod,

                        Şi-n vatră focul stins de mult

                        Şi nu-i porumb în pod:

                        Trei zile, iar a patra zi

                        Doi morţi sub un prohod!

 

                        Iar azi când se trezeşte-n ea

                        Nelimpedele gând

                        Al morţii lor, ce râs aflaţi

                        În plânsul ei? Urlând

                        Morţeşte, biata, iat-o iar,

                        De zid cu fruntea dând

 

                        Şi vezi cum face gesturi ea,

                        Aşa precum în joc,

                        Dezmierzi copii? Cum râde ea,

                        Ca omul în noroc?

                        Apoi răsare blestemând:

                        Şi-i varsă gura foc.

 

                        Rusanda e, copila ei!

                        În uşa tinzii-n prag,

                        O dezmierda ea nopţi întregi

                        Ca un odor pribeag,

                        Ea singură i-a mai rămas

                        Din tot ce-avuse drag.

 

                        Privindu-şi fata, îi părea

                        Şi traiul mai domol.

                        Frumoasă, ca un sfânt potir

                        P-al schitului pristol,

                        Şi harnică, din ceas în ceas

                        Umplând al casei gol.

 

                        Dar într-o zi, la casa ei

                        S-abate un argat:

                        Vrea domnul o cămaşă-n flori

                        Cu portul de la sat

                        Tu, Sando, coşi cea mai isteţ,

                        Să mergi dar la palat!

 

                        S-a dus. Dar Arpad, el fierbea

                        De parimii păgâneşti.

                        De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?

                        Turbatule ce eşti!

                        Şi capul ea şi l-a zdrobit

                        De drugii din fereşti.

 

                        A fost prea mult! Când i-au adus

                        Pe Sanda doi argaţi,

                        Ea n-a mai plâns, a stat ca stan

                        Cu pumnii ridicaţi,

                        Cu gura plină de blestem,

                        Cu ochii îngheţaţi.

 

                        Eşti om nebun, când vrei să porţi

                        Întreg onorul tău!

                        Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari pot

                        Sili pe slabi la rău.

                        Şi domnii sunt d-aceea tari,

                        Căci râd de Dumnezeu!

 

                        Şi-aici i-a izbucnit din ochi

                        Plânsoarea bob de bob,

                        Şi jos, secată de simţiri,

                        Căzu ea toată zdrob.

                        Domn groful, domn şi Dumnezeu,

                        Ei ambii râd de rob.

 

                        Şi noi? Să râdem înjurând

                        Pe robi? De ce pe ei?

                        De ce nu domni? Giganţi în drept

                        Şi-n suflete pigmei.

                        Cu crucea-n mâini sa pălmuieşti

                        Pe domni ca pe mişei!