Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Murind

                        Pe creştet de dealuri e soare,

                        Dar umbre-ale nopţii prin văi,

                        Şi-n umeda nopţii răcoare

                        Soldatul, departe de-ai săi,

                        Se zbate, şi geme, şi moare.

 

                        Îi sângeră pieptul de-arsură.

                        Iar apa se zbuciumă rar

                        Devale, şi-alene murmură –

                        Ah, umed un deget măcar

                        Să-l puie pe vânăta gură!

 

                        Dar trupu-i e frânt de prin cruce.

                        Voind să se nalţe puţin,

                        De-aseară se-ncearcă s-apuce

                        Cu mâinile-o creangă de spin.

 

                        El vede pârâul! Măsoară

                        Cu ochii, trei palme de drum.

                        Aşa de câineşte să moară!

                        Se-ntunecă văile-acum,

                        Iar noaptea grăbită scoboară.

 

                        El parcă stă-n noapte la pândă,

                        Puţin rădicat până-n brâu;

                        Şi-i galben de-atâta osândă,

                        Cu ochii ţintiţi spre pârâu,

                        Scrâşnind ca o fiară flămândă.

 

                        Se astâmpără-n urmă şi ţine

                        Pe inimă pumnul încleştat.

                        Apoi cu răsufluri puţine,

                        Simţindu-şi tot trupul îngheţat,

                        Îşi trage mantaua pe sine.

 

                        O întinde cu dinţii şi geme,

                        Iar gura-i şopteşte duios.

                        Eu nu ştiu, sunt rugi ori blesteme,

                        Dar ştiu c-a pierit fără vreme

                        Flăcăul voinic şi frumos.

 

                        Că iată-l scăldat în sudoare,

                        Şi-acum e tăcere prin văi.

                        El nici nu mai simte ce-l doare

                        Şi nici nu mai strigă pe-ai săi,

                        Nu plânge, nu geme. El moare.

 

                        Se-ncinge cu aur cununa

                        Pădurii de brad de pe culmi,

                        Doineşte şi vântul într-una

                        Cântând somnoroşilor ulmi,

                        Străbate prin vale-acu luna.

 

                        Ea vede pe mortul din vale

                        Şi trece tăcută, pe sus.

                        Ce roşie-a fost, şi pe cale

                        Ce albă se face spre-apus.

                        De jale pesemne, de jale!