Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Moartea lui Gelu

                        Răzleţ din oştirea bătută,

                        Fugind pe câmpia tăcută,

                        Căzu de pe cal, de durere,

                        Pe marginea apei. Şi piere.

                        Din rană şi-ar smulge săgeata

                        Şi n-are putere.

 

                        Pierdut-a şi oaste şi ţară.

                        E noapte-n văzduhuri; şi rară

                        E zbaterea apei, când valul

                        Atinge cu aripa-i malul

                        Iar Gelu, prin noapte stând singur,

                        Vorbeşte cu calul:

 

                        Vai, murgule, jalea mă curmă!

                        Mă lupt cu durerea din urmă,

                        Căci rănile-mi sapă mormântul,

                        Degeaba împrăştii tu vântul

                        Din coamă, piciorul tău scurmă

                        Degeaba pământul.

 

                        Mă chemi prin nechezuri păgâne

                        Şi parcă zici: Vino, stăpâne!

                        Vezi, picură rănile tale

                        Şi neguri se nalţă din vale,

                        E noapte, şi ziua de mâine

                        Ne-ajunge pe cale!

 

                        Trei suliţe făcutu-şi-au strungă

                        Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă

                        Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;

                        Tu-ţi rupi cu picioarele frâul

                        Las, murgule, las să ne-ajungă

                        Pe-aicea pustiul.

 

                        De-acum tu… cât va cuprinde

                        Mantaua, deasupra-mi o întinde

                        Şi-apoi cu picioarele-mi sapă

                        Mormântul pe margini de apă.

                        Şi-n urmă cu dinţii mă prinde

                        Şi aruncă-mă în groapă.

 

                        Jelească-mă apele Cernii!

                        Să-mi bubuie crivăţul iernii.

                        Ca-n taberi al căilor tropot;

                        Iar veşnicul apelor şopot

                        Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.

                        O rugă de clopot.

 

                        Şi, poate, sosi-va o vreme

                        Când munţii vor fierbe, vor geme

                        Cu hohote mamele-n praguri,

                        Vor trece bărbaţii-n şiraguri

                        Când bucium suna-va să cheme

                        Pe tineri sub steaguri.

 

                        Iar tu, de-i trăi, frăţioare,

                        Să-mi vezi luptătorii-n picioare,

                        Atunci când sosit va fi ceasul,

                        Abate-ţi pe-aice tu pasul:

                        Nechează-mi, şi atunci eu din groapă

                        Cunoaşte îţi-voi glasul!

 

                        Şi-armat voi ieşi eu afară,

                        Şi veseli vom trece noi iară

                        Prin suliţe şi foc înainte,

                        Să ţie protivnicii minte

                        Că-s vii, când e vorba de ţară,

                        Şi morţii-n morminte!

 

                        El zice, şi mâna şi-o strânge

                        Pe pieptul cel umed de sânge

                        Iar calul stă singur de pază

                        Lui Gelu, şi trist el aşează

                        La pieptul stăpânului capul

                        Şi astfel veghează.

 

                        Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteşte

                        Pădurea, când ploaia soseşte,

                        Aşa din adâncuri de zare

                        Un vuiet prin noapte răsare.

                        Iar vuietul vine, şi creşte,

                        Mai iute, mai tare.

 

                        Şi iată-i, din umbrele văii

                        Cu scuturi ies repezi flăcăii,

                        Ca morţii ce-şi lasă mormântul;

                        Ies roibii cu umblet ca vântul,

                        Răsar de pretutindeni, de pare

                        Că-i varsă pământul.

 

                        Arcaşii lui Arpad! În goană

                        Ei fug dup-oştirea duşmană.

                        Şi, uzi de-alergare, se-ncură

                        Fugarii prin negura sură,

                        Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii

                        Cu spăzile-n gură.

 

                        Năvalnic s-apropie paşii,

                        Şi-n goana lor cântă arcaşii,

                        Şi-aşa de sălbatic li-e cântul

                        Din piele de urs au vestmântul,

                        Şi-n bărbile lor încâlcite

                        Se-mpiedică vântul.

 

                        Iar Gelu, auzindu-i prin zare,

                        De spaimă şi groază tresare

                        El moare! Şi cântă păgânii!

                        N-au Domn şi n-au ţară românii,

                        Şi-aduşii de vânturi în ţară

                        Sunt astăzi stăpânii!

 

                        Şi-n mâinile cui e scăparea?

                        Nu-i piept să le-nchidă cărarea?

                        Nu-i braţ de voinic, să-i abată?

                        Şi nu e pe lume-o săgeată

                        Ca-n inima gloatei lui Arpad

                        Adânc să străbată?

 

                        Şi Gelu le judecă toate:

                        Se nalţă proptindu-se în coate

                        Şi-a calului glezn-o cuprinde,

                        Cu grabă el arcul şi-l prinde,

                        Şi-nvârte săgeata şi-o scoate

                        Din rană, şi-o întinde:

 

                        Şi vâjâie slaba săgeată

                        Cu gemetul morţii deodată

                        Arcaşii trec repezi în cale,

                        Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:

                        Ce cânt de-ngropare lui Gelu

                        Şi-oştirilor sale!

 

                        Iar vuietu-n neguri pătrunde

                        Şi-n inima nopţii s-ascunde

                        Departe, şi-n valuri de valuri

                        Ecoul izbindu-se în dealuri

                        De zece ori jalnic răspunde

                        Pustiilor maluri.

 

                        De zece ori, iarăşi de zece,

                        Şi scade, şi piere, şi trece,

                        De data din urmă răsună

                        Tăcerea-mprăştiată s-adună

                        Şi-n neguri alunecă rece

                        O bolnavă lună.

 

                        Iar calul, vedenie mută,

                        Cu coama de vânturi bătută,

                        Stă-n noaptea cu neguri de pază

                        Lui Gelu; şi trist el aşează

                        Pe pieptul stăpânului capul

                        Şi astfel veghează.

 

                        Iar apa la maluri se frânge

                        Şi cade pe spate şi plânge:

                        Cu fierul potcoavei tu-mi sapă

                        Mormântul pe margini de apă,

                        Şi-n urmă cu dinţii mă prinde

                        Şi aruncă-mă în groapă!