Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Minciuna creştinilor

                        Proconsulul îi judeca

                        În largul tribunal din piaţă.

                        Avea doi popi creştini în faţă.

                        Un scriitor din ceata sa

                        S-a ridicat ca să citească

                        Dovezi şi vorbe ce s-au spus

                        De cei ce cred într-un Isus

                        Şi despre legea creştinească.

 

                        – „Ei sunt o seamă de iudei

                        Răutăcioşi din cale-afară.

                        Cu ceilalţi iudei din ţară

                        Se gâlcevesc ca de-obicei.

                        Ei au un zeu, dar fără nume:

                        Ei râd când noi jurăm pe zei:

                        Iar a muri, aşa zic ei,

                        E cel mal mare bun din lume!”

 

                        A râs proconsulul: – „De-l vor,

                        Să fie-al lor de-acuma bunul!

                        Dar ştiu ca n-o să vrea nici unul

                        Căci e minciună spusa lor:

                        Hristos muri-n grozavă silă,

                        Dar nu de bunăvoia lui:

                        Ei de-ndărătnici spun ce nu-i

                        Şi de-ndărătnici nu mi-e milă!”

 

                        Dar iată, până când în chin

                        Se zvârcolesc cei doi pe roată,

                        Alţi doi se dezlipesc din gloată

                        Şi-n faţa judecăţii vin.

                        – „Omoară-ne!” – „Vă-nşeală gândul.

                        Că mă siliţi la crezământ!

                        Dar nu vă cred, şi gata sânt

                        Să vă omor pe toţi de-a rândul.”

 

                        O întreagă ceată din popor

                        Spre tribunal acum păşeşte.

                        Mirat proconsulul priveşte:

                        Sunt ei nebuni, ori moartea lor

                        E-ntr-adevăr credinţă vie?

                        – „Minţiţi! şi-aruncă pumnii-n sus.

                        A fost un mincinos Isus…

                        Câţi vreau să moară deci, să vie!”

 

                        Dar când văzu că dânşii vin

                        Mulţime multă, să-i omoare,

                        De-abia se ţine pe picioare

                        De multă furie-Antonin.

                        – „Pornesc pe capul meu nebunii

                        Voi moartea de la mine-o vreţi?

                        Ah, ticăloşilor, n-aveţi

                        Destule râpi, destule funii?”

 

                        El dă un semn. Şi-un grabnic stol

                        De călăreţi izbesc poporul

                        – ” Ei ştiu că e păcat omorul,

                        De-aceea mor… Să-mi faceţi gol

                        În jurul meu! O simt eu bine,

                        Că moartea-i singurul lor ţel,

                        Dar ei trăiesc c-un gând mişel;

                        Să facă toţi călău din mine!”

 

                        Şi-n laturi se azvârl acum

                        Cu vuiet îngrozit păgânii,

                        – „A, iată-i! Mi s-adună câinii,

                        Stau blânzi şi nemişcaţi în drum

                        Să-i calce caii… mor grămadă…

                        Loviţi-i dar şi-i spânzuraţi…

                        Şi câinilor mâncare-i daţi

                        Şi-i jupuiţi de vii pe stradă!

 

                        Ei cred ce spun! Dar vreau să dau

                        De ei societăţii seamă!

                        Tot rău-i stânjenit de teamă,

                        Şi team-aceşti nemernici n-au!

                        Când n-are zei această gloată,

                        Ce crime poate face ea!

                        Şi când pedeapsa cea mai grea

                        E pentru ei nimica toată!”