Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Legenda trandafirilor

                        O mamă tânără-ntr-un sat

                        Al Indiei, trăia iubită

                        De soţul ei şi fericită

                        De multe câte i s-au dat.

                        Statornică-i trecea viaţa,

                        Cum trece-n farmec dimineaţa

                        P-un câmp frumos şi plin de flori.

                        Şi i-au dat zeii-ndurători

                        Un copilaş, ca el să fie

                        Cea mai înaltă bucurie

                        În traiul ei de rău scutit.

 

                        Dar într-o zi s-a îmbolnăvit

                        Cel dezmierdat din mână-n mână,

                        Şi s-a zbătut o săptămână

                        Şi-a opta zi el a murit.

 

                        Din lut era; s-a întors în lutul

                        Creării noastre-a tuturor!

                        Şi mama-şi blestema trecutul

                        Şi se-ngrozea de viitor:

                        Vedea întreaga ei viaţă

                        Un câmp pustiu, prin care ea

                        Cu multă plângere-şi ducea

                        Durerea timpului de faţă.

 

                        Şi cu copilul mort la piept,

                        Aleargă nebunită mama

                        Şi la picioarele lui Brama

                        În templu ea se duce drept.

                        Cuprinde gleznele măreţe

                        A zeului cu patru feţe

                        Şi-n hohot tânguios de plâns,

                        Obrazul şi-l lipeşte strâns

                        De piatra cea din veac cioplită.

                        Tu, patimă nebiruită

                        A dragostei, ce-o ai de noi,

                        Părinte! de ne dai un bine

                        De ce-l ceri iarăşi înapoi?

                        O, lasă-mi viu copilul, Doamne!

                        De ce m-alungi tu cu dureri

                        Din ziua caldei primăveri

                        În noaptea pustiitei toamne?

 

                        Şi-atunci prin templul luminat

                        Un sunet vâjâind scoboară,

                        Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară

                        Şi-n piatră Brama s-a mişcat:

                        Femeie! Eu sunt mila milei,

                        În stânga am lumina zilei

                        Şi vorbele, în dreapta port

                        Lumina gândului şi fapta

                        Îmi voi deschide dară dreapta

                        Ca să-ţi înviu copilul mort!

 

                        Tu mergi şi cată pe pământ

                        O casă-n care niciodată

                        N-au fost dureri şi nici nu sânt,

                        Şi-acolo pune jurământ

                        Că ai să plângi viaţa toată;

                        Că de lumină vei fugi,

                        Fiind d-a pururi supărată,

                        Că n-ai să râzi cât vei trăi

                        Cel mort atunci va fi în viaţă!

 

                        Şi cu nădejdea scrisă-n faţă

                        Ea pleacă, şi din sat în sat

                        Prin toate casele a-ntrebat.

                        Şi a găsit în casa ceea

                        Că p-un fiu mort plângea femeia,

                        Şi-ntr-altă casă plini de dor

                        Copiii plâng pe mama lor,

                        Şi un bărbat în casa asta

                        Plângea că i-a murit nevasta.

                        Şi nici o casă n-a găsit

 

                        Fără dureri, un loc scutit.

                        Şi s-a întors la templu mama,

                        Nu-i nici o casă-n lume, Brama,

                        Scutită de dureri şi-amar.

                        Părinte-al vieţii, e-n zadar,

                        D-aş alerga prin lumea toată

                        O, lasă-mi viu copilul, tată!

 

                        Şi ca un tunet depărtat,

                        Prin templul sfânt s-a ridicat

                        Un vuiet aspru de furtună

                        Şi-un glas puternic: Eşti nebună

                        Vreai întuneric? Dar să-mi spui,

                        Poţi face-ntunecime plină,

                        În locul unde nu-i lumină?

 

                        Şi întuneric unde nu-i

                        Tu faci lumină? Zile triste

                        Fără plăceri tu cum le crezi?

                        Şi de există alb, nu vezi

                        Că negru-l face să existe?

                        Aceasta tu nu o înţelegi?

                        Vrei pentru tine alte legi?

                        Dar pentr-un om stricat la minte

                        Nu schimbă zeii ce-au făcut

                        Ce-a fost în veci ce au trecut,

                        În veci va fi de-acu înainte,

                        Şi cei vii de vor înceta

                        Să râdă, blestemându-şi soarta,

                        Cei morţi din groapă s-or scula

                        Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,

                        Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:

                        Nebunii n-au nimic d-ajuns!

 

                        Şi biata mamă n-a răspuns

                        Plângând a-n movilit pământul,

                        Pe fiul ei l-a dat lui Iama.

                        Şi-a plâns o zi întreagă mama,

                        Mormântu-n braţe ea l-a strâns,

                        Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.

                        Şi-a tresărit în zorii zilei

                        Şi-o clipă s-a pierdut în vis:

                        O mângâiere i-a trimis

                        Din ceruri Brama, mila milei!

                        Din lacrimile plânse-n zori

                        A răsărit o albă floare,

                        Şi peste noapte-a ei plânsoare

                        S-a prefăcut în roşii flori.

                        Erau frumseţile luminii

                        Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?

                        Ea, biata, nu mai vede spinii

                        Şi-adună flori, şi mâna ei

                        Îi sângeră, dar nu o doare,

                        Că pentru-un spin avea o floare

 

                        Aşa e scris în cartea sfântă

                        A legii legilor. D-atunci

                        Răsar aceste flori pe lunci.

                        Flăcăii în poezii le cântă

                        Şi le slăvesc d-atunci pe drept,

                        Nevestele le pun la piept

                        Şi fetele le pun în plete.

                        Şi-n templul zeilor doi miri

                        Împodobesc cu flori vestmântul

                        Şi mame triste pe mormântul

                        Copiilor pun trandafiri.

                        De ei cine-şi ascunde faţa

                        De teamă că de ghimpi sunt plini?

                        Şi dacă viaţa are spini,

                        De ce te plângi că-i rea viaţa?