Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
În spital

                        Nu-nţelege vorba, sire.

                        Zice-acelaşi general,

                        Camarazi, să nu vă mire

                        Că-ntr-acest spital

 

                        Nu-nţeleg nici doi cuvântul

                        Ce-l vorbim, căci li-e străin,

                        Sunt vitejii din pământul

                        Cel de râuri plin,

 

                        Pe-unde trec ei veseli vara

                        Peste munţii suri şi goi;

                        Ei de-acolo sunt, din ţara

                        Turmelor de oi…

 

                        Scoborând din munţi de-a dreptul

                        Par în lupte-oşteni bătrâni,

                        Aţi văzut cum pun ei pieptul

                        Sire, sunt români.

 

                        Astfel zice generalul

                        Către tânărul împărat,

                        La Veneţia-n spitalul

                        Cel improvizat.

 

                        În supremele momente

                        Când căzură peste noi

                        Alte patru regimente,

                        În amurg cu ploi

 

                        Adunaţi românii-n vale

                        Zid în urmă ne-au rămas,

                        Stăvilind duşmanii-n cale

                        Până ne-am retras.

 

                        Câţi de moarte-atunci scăpară

                        Zilnic în spitale curg;

                        Toţi ca leii se luptară,

                        Tinere Habsburg;

 

                        Şi-au murit pentru-mpăratul

                        Sute de viteji de-ai mei

                        Dar acest de-aici, din patul

                        Şapte sute trei,

 

                        Care zace aşa-n neştire

                        Şi-i lipseşte braţul stâng

                        Îl salut! Dă-mi voie, sire,

                        Mâna să i-o strâng.

 

                        Noaptea scoborî cu ceaţă,

                        Luptelor sfârşit punând,

                        Până-n trista dimineaţă;

                        Şi rănit zăcând

 

                        Printre morţi ce-umpleau hotarul

                        Lângă steagul ce-l avea

                        Strâns în dreapta sa, stegarul

                        Singur se zbătea.

 

                        Mâine-n zori o să-l găsească,

                        Mâine-al vostru steag, români,

                        Mâine stema-mpărătească

                        La duşmani în mâini!

 

                        Ah! şi nimeni viu pe-aproape

                        Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor

                        El chemându-l, să-şi îngroape

                        Sfântul steag al lor!

 

                        Şi el n-are, n-are o mână,

                        Că-n bucăţi l-ar destrăma

                        Şi cu mâinile-n ţărână

                        Groapă i-ar săpa!

 

                        I-ar săpa-o în stânci cu dinţii,

                        Şi-ar muri apoi râzând!

                        Iată, Doamne-al biruinţei,

                        Tu i-ai dat un gând:

 

                        Steagul său, de lângă cruce

                        Până-n poala dedesubt

                        Dând cu dinţii să-l apuce

                        Rând pe rând l-a rupt!

 

                        Şi lăsând prăjina goală,

                        Ocoli păduri şi stânci,

                        Doborât de răni şi boală

                        Şi târât pe brânci

 

                        Printre străji şi printre cete

                        Ziua stând ascuns prin văi,

                        Pân-a patra zi când dete

                        De fârtaţi de-ai săi.

 

                        N-avea grai, de răni umplutul

                        Suflet, vai n-avea defel

                        Dar un steag, pierdut crezutul,

                        Brâu în sân la el!

 

                        Cald bătea-n ferestre-amurgul;

                        Nimeni n-a mai zis nimic,

                        Şi, plecat spre pat, Habsburgul,

                        Cătr-acest voinic,

 

                        Blând l-a sărutat pe frunte;

                        Spre români întors apoi:

                        Vara, păşunând pe munte

                        Turmele de oi,

 

                        Şi-adunaţi pe lângă masă

                        Iarna la ospăţ şi nunţi,

                        Spuneţi tuturor de-acasă

                        Celor de prin munţi,

 

                        Şi le-nseninaţi viaţa

                        Cu cuvânt înălţător,

                        Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa

                        Voastr-a tuturor.

 

                        Sărutându-l împăratul

                        L-a numit copil al său

                        Şi c-am stat plângând pe patul

                        Bietului flăcău!..