Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
În miezul verii

                        O fâşie nesfârşită

                        Dintr-o pânză pare calea,

                        Printre holde rătăcită.

                        Toată culmea-i adormită,

                        Toată vale+a.

 

                        Liniştea-i deplin stăpână

                        Peste câmpii arşi de soare,

                        Lunca-i goală: la fântână

                        E pustiu; şi nu se-ngână

                        Nici o boare.

 

                        Numai zumzetul de-albine,

                        Fără-ncepere şi-adaos,

                        Curge-ntruna, parcă vine

                        Din adâncul firii pline

                        De repaos.

 

                        Şi cât vezi în depărtare

                        Viu nimic nu se iveşte…

                        Iată însă, colo-n zare,

                        Mişcător un punct răsare

                        Şi tot creşte.

 

                        Poate-i vrun bătut de soartă

                        Care-aleargă pe câmpie

                        Într-atâta lume moartă!

                        Dor îl mână, griji îl poartă,

                        Domnul ştie!

 

                        Poţi acum să-l vezi mai bine:

                        E femeie, o sărmană,

                        Strâns la piept în scutec ţine

                        Un copil; şi-n sârg ea vine,

                        Vine-n goană.

 

                        De călduri dogoritoare,

                        Foc aprins îi arde chipul;

                        Un cuptor e roşul soare,

                        Şi cărbune sub picioare

                        E nisipul.

 

                        Când ajunge la fântână,

                        Jos pe-o pajişte săracă

                        Pune-odorul ei. Din mână

                        Saltă cumpăna bătrână

                        Şi se pleacă.

 

                        Scârţâind, din nou ea creşte.

                        Mama toarnă cu tot zorul

                        Apă-n pumni, şi se grăbeşte

                        La copil şi-i răcoreşte

                        Obrăjorul.

 

                        Bea apoi şi ea pe fugă.

                        Merge iarăşi după asta

                        La copil şi-i dă să sugă;

                        Frânt-apoi, pe-o buturugă

                        Stă nevasta.

 

                        Şi e linişte pe dealuri

                        Ca-ntr-o mănăstire arsă;

                        Dorm şi-arinii de pe maluri

                        Şi căldura valuri-valuri

                        Se revarsă.

 

                        Nici un nor văzduhul n-are

                        Foc sub el să mai ascundă;

                        Nici o pasăre prin zare,

                        Nu se mişcă-n lumea mare

                        Nici o frunză.

 

                        Singur vântul, colo, iată.

                        Adormise la răcoare

                        Sub o salcie plecată

                        Somnuros în sus el cată

                        Către soare.

 

                        Mai e mult! Şi ca să-i fie

                        Scurtă vremea, până pleacă,

                        El se uită pe câmpie,

                        Fluieră şi nu mai ştie

                        Ce să facă.

 

                        Dar deodată se opreşte:

                        Peste ochi îşi pune-o mână

                        Şi zâmbind copilăreşte

                        Curios şi lung priveşte

                        Spre fântână!