Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Groparul

                        El cântă, să-i treacă din vreme, săpând,

                        Şi lucru mai spornic să-i pară,

                        Şi galbene oase le-aruncă pe rând

                        Din groapă pe lutul de-afară;

                        De câte ori însă aruncă vrun os,

                        Găseşte vreo glumă şi-o vorbă pe dos

                        Să râdă de bietele oase.

 

                        O hârcă el scoate din negrul pământ,

                        Dar, nearuncând-o bine,

                        Ea cade de-afară de-a dura-n mormânt,

                        – „Ce-i, hârco? E tartoru-n tine?

                        De-ţi place şederea cu viii la sfat,

                        Haide, vino vreodată-n plimbare prin sat!”

                        Iar hârca răspunse: – „La noapte!”

 

                        Groparul se nălţă deodată-nlemnit

                        Şi-i piere răsufletu-n gură.

                        Se uită. Nu-i nimeni. Dar cine-a vorbit?

                        Căci limpezi cuvintele fură:

                        „La noapte!” Rostite puternic şi rar –

                        Şi-aşa fioroase şi reci i se par

                        Şi sapa, şi lutul, şi groapa.

 

                        El lasă lopata şi sapa-n mormânt

                        Şi lucrul negata şi-l lasă.

                        La nimeni pe cale nu spune-un cuvânt,

                        Nu spune nevestei acasă.

                        El pleacă-ntr-o parte, se-ntoarce înapoi;

                        Şi scapătă ziua, se-ntunec apoi,

                        Şi-i noapte, şi-n pat el aşteaptă.

 

                        Alunecă uşa deodată-n ţâţâni

                        Şi-n prag un schelet se iveşte.

                        Îi scapără ochii, şi mişcă din mâini,

                        Şi capul îi cade şi-i creşte.

                        Iar oasele-i toate, mişcându-se rar,

                        Pe unde se-ncheie mai mucede par

                        Şi sună ca sloii de gheaţă.

 

                        – „E frig în morminte, dar tu ne-ai iubit

                        Şi-ai zis să te caut odată.

                        Ce bine-i cu viii şi iat-am venit,

                        Căci morţii au vorbă jurată!”

                        Groparul întinde, de groază cuprins,

                        O mână spre oase, dar braţul întins

                        Se-ncurcă prin recile oase.

 

                        El ţipă, se scoală, şi repede-acum

                        Luând într-o mână toporul,

                        Împinge scheletul din casă pe drum

                        Şi trage pe uşă zăvorul.

                        Iar mortul de-afară: – „Nebune ce eşti!

                        Pe unul cel singur degeaba-l goneşti,

                        Că mii eu chema-voi cu mine!”

 

                        Trezită de ţipet, din pat a sărit

                        Şi-aprinse un opaiţ nevasta.

                        – „Feritu-ne-a Sfântul şi nu ne-a ferit!”

                        Ce vorbă ciudată fu asta?

                        Îşi vede bărbatul cu ochii-ncruntaţi,

                        Stând strajă la uşă şi-n pumnii-ncleştaţi,

                        Gătit de lovire toporul.

 

                        Îl strigă pe nume. Se uită-napoi

                        Spre strigăt şi lasă să-i cadă

                        Toporul din mână, şi-n tremur apoi

                        În colţ el se strânge grămadă.

                        Ca unul ce-aşteaptă cu groază, stă-n loc –

                        Atunci, la fereastră, deodată poc, poc,

                        S-aude o bătaie de-afară.

 

                        Sunt mulţi, sunt o sută, şi alţii-s pe drum,

                        Vin miile-acum să s-adune!

                        El joc îşi bătuse de dânşii, şi-acum

                        Puternicii vin să-şi răzbune!

                        Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit,

                        Îl vede, tresare, clipeşte-aiurit

                        Şi mort el rămâne grămadă.