Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Fragment epic

                        Iar pe lumea cealaltă scoborând acum flăcăii

                        Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin,

                        Câţi sosesc pe rând în stoluri, adunaţi în gura văii

                        Stau s-aştepte alte gloate câte se vedeau că vin.

                        Unii şterg de iarba udă câte-o sabie-ncruntată,

                        Din pulpana hainei, alţii sângele duşman îl storc,

                        Şi se laudă cu toţii şi vorbesc cu toţii-odată

                        Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc.

 

                        Când văzur-această gloată, toţi acei ce-nduşmăniră

                        Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit

                        Resfirându-se prin noapte, precum fumul se resfiră,

                        Şi din margini mai spre margini se topeau necontenit.

                        Cu genunchii plini de tremur şi cu gheaţa morţii-n gură,

                        Morţi erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian

                        Luptătorii din Mikene când îngălbeniţi văzură

                        Strălucind prin noapte coiful comandantului troian.

 

                        Dar ai noştri morţi de veacuri, câţi pieriră prin războaie,

                        Apărând a lor credinţă şi pământul românesc,

                        Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-al lor mijloc îl îndoaie

                        Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc:

                        Văd români, şi-aud cuvinte româneşti! De-ai lor cu toţii!

                        Umilit venea, iar astăzi ce trufaş acest popor

                        Şi-ndrăznind dintâi o seamă, vin sfioşi să-şi vadă soţii,

                        Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă s-au pornit din noaptea lor.

 

                        Şi precum în neastâmpăr păsări grabnice cu zborul

                        Se tot strâng de pretutindeni toamna ca să plece stol,

                        Astfel s-adunau românii şi sporea mereu poporul

                        Celor morţi umplând de vuiet câmpul meu-nainte gol.

                        S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa

                        Umbrelor, sunând ca marea şi-ntr-un zbucium neîntrerupt,

                        Iar de-atâta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa

                        Se părea că-i românească toată lumea dedesubt.

 

                        Străbătând genuni cu mersul, nesfârşită li-e venirea,

                        Ca potopul de puternici şi nebiruiţi ca el

                        Câţi pieriră far de urmă copleşiţi de năvălirea

                        Asiei, şi-arcaşi cu glugă din câmpiile lui Gel.

                        Câţi au înroşit cu sânge râuri mari şi-ascunse plaiuri.

                        Când prin văile bulgare Ioniţ-avea locaş,

                        Şi frumosul grai al nostru printre bâlbâite graiuri

                        Şi-l păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraş.

 

                        Iată-i, înşişi vin în frunte cei ce-au cârmuit norodul,

                        Principii din munţi şi banii cu viteze fiare-n scut,

                        Şi cu Negru-vodă alături vine Dragoş voievodul,

                        Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut.

                        Şi Alexandru al cărui nume şi-astăzi codrii-l mai îngână

                        Tânăr şi părând ca Hector cel cu coif fluturător,

                        Când cu suliţa-i grozavă, falnic răsucind-o în mână,

                        Sare-n mândru-i car şi umple câmpii Troiei de omor.

 

                        Trăsnet al mâniei noastre, Mircea, tu iuţeşte-ţi paşii,

                        Adă-ţi gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi

                        Prins-au fulgerul cu palma! Braţ, ce pustiind vrăjmaşii,

                        Dunărea ca soţ de luptă, munţii te-ai trudit să-i chemi.

                        Ce vei fi gândit tu, Mircea, când vedeai pornit cum vine

                        Peste munţi şi peste ape, ca furtuna, Ilderim?

                        Vai, putem noi azi pricepe sufletul ce-a fost în tine,

                        Mai avem simţire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim?

 

                        Iar dincolo vine-n goană cel ce-n numărate zile

                        A clintit temeiul lumii şi-a oprit şi vremea-n loc,

                        Cel cu nume sfânt de Arhanghel cu-al tău nume, Mihaile,

                        Tot ca tine de puternic şi cu sabie de foc.

                        Munţii se retrag din cale-i, iar protivnica sa bardă

                        Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui din oltenescul leu!

                        Foc de n-ar mai fi, şi lege, ca nimic să nu mai ardă,

                        Foc ar naşte iar pe lume ochii-acestui Prometeu.

 

                        Şi cu el Fărcaş şi Stoica, şi învârtindu-şi buzduganul

                        Doi Buzeşti, ducând şi spaimă şi-al pieririi-ngheţ cu ei!

                        Spună Neajlovul, Sinane, câte oşti pierdu sultanul,

                        Şi şelimberul să spună cum ţi-a fost, nebune-Andrei?

                        Amurat, ţi-aduci aminte cum sosi grăbit odată

                        Şi era să-ţi spargă poarta ca să-ţi intre-n Ţarigrad?

                        Şi ce cale-avea să facă! Dar s-a tânguit vreodată

                        Fulgerul că-i drum departe de la nor până la brad?

 

                        Iată-l însă cel din cuibul pus de-oştenii teutonici,

                        Ştefan, turnul de-apărare al românilor, venind

                        Suflet mânios şi-n toată strălucirea câtă-n cronici

                        Scrisă e c-a fost pe vremea când el ţara străjuind

                        A făcut din oase-un munte şi a-nhăţat şi regi de plete

                        Şi, arând de ciudă câmpul, puse-n jug duşmanii lui

                        Pe mănunchiul spadei sale mâna lui tot caldă stete,

                        Căci el nu ştiuse-n viaţă cum s-anină spada-n cui.

 

                        El şi-aici e-ntreg în arme şi purcede-aprins pe cale,

                        Parc-a pururi vede-n faţă Racova şi Podul Înalt,

                        Iar de vuietul mulţimii şi de coifuri şi de zale

                        Tremură, răzbit de spaimă, tot tărâmul celălalt.

                        El şi-aici e vântul iernii, şi duşmanii săi sunt pleava!

                        Urcă munţi fără de plaiuri, trece Dunări fără pod

                        Faceţi loc! Sosesc ca râul luptătorii din Suceava,

                        Trec voinicii cei năprasnici ai lui Ştefan voievod!

 

                        Şi Ion Cumplitul vodă, jalnic schilăvita strajă

                        A Moldovei, scut puternic al poporului de rând,

                        Şi neînfricoşatul Ţepeş, Petru Rareş a lui Majă

                        Vin cu toţii de prin noapte, gloate-n urmă le-aducând.

                        Şi hatmani şi capi de oaste daţi-mi voi acum o sută

                        De vieţi, ca să am vreme să-i numesc aici pe toţi!

                        Şi tu, neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută,

                        Fără de zei te crezi pe lume şi pustiu tu te socoţi.

 

                        Iată-ţi gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă,

                        Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem

                        Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă

                        Am intrat şi noi; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem!

                        Ce-ţi aluneci plini de jale ochii umezi pe ruine,

                        Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi?

                        Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine:

                        Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi.