Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Flăcări potolite

                        E cald. De drum îndelungat

                        Picioarele de-abia îl mal ţin,

                        Şi-i cale până-n sat!

                        El e flămând şi e-nsetat

                        Şi-i slab, că e bătrân.

 

                        Tot dă către fântână zor.

                        Sub tei, la margine de drum,

                        S-oprise pe răzor,

                        Aici la loc răcoritor

                        Sfârşit stătea acum.

 

                        Pe-acelaşi drum de soare plin,

                        Să se ridice, şi-a crezut

                        Că moare-n câmp aici,

                        Ca prins de friguri şovăi

                        Şi-n urma a căzut.

 

                        Nevasta i-a murit; Şi-apoi

                        I-a ars şi casa; i-a trăsnit

                        Deodată patru boi.

                        Trăia la praguri, şi-n nevoi

                        Că-n urmă-a înnebunit.”

 

                        – „Nebun, din ce?” – „Cuvântul meu

                        Şi-al altora, e zvon prin sat;

                        Dar ştie Dumnezeu!

                        Din multe toate, – zic şi eu,

                        Dar, urma, din băiat.”

 

                        – „Era mişel?” – „Ba nu, deloc;

                        Dar singur el a tot zorit

                        Să-şi bage capu-n foc:

                        S-omoare p-un flăcău la joc.

                        Şi-i dus de-atunci, fugit.”

 

                        – „E dus de-atunci… Dar ce-au avut?”

                        – „O fată… vezi, că n-are rost

                        Să spun de la-nceput.

                        Nimicun… ei! şi ce-a făcut

                        Destul de rău a fost.

 

                        De frica ocnei s-a răznit,

                        Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!

                        Aşa i-a fost menit.

                        Dar bun băiat! De-o fi murit,

                        Să-l ierte Dumnezeu.”

 

                        Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.

                        Străinul parcă se gătea

                        Să plece,şi-ar fi vrut

                        Să fugă dac-ar fi putut –

                        Şi sta şi se gândea.

 

                        Într-un târziu el a-ntrebat,

                        Privind aşa pe deal, răzleţ:

                        – „Departe-i până-n sat?

                        Să nu vă fie cu bănat:

                        Întreb, că sunt drumeţ.”

 

                        – „Când eşti voinic, ţi-e dealul întins

                        Ca şesul ici… dar pentru noi

                        E drum cu dinadins.”

                        Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins

                        O jale pe-amândoi.

 

                        Şi iarăşi a-nceput cuvânt

                        Străinul, tremurat şi rar,

                        Uitându-se în pământ:

                        – „Am mai umblat pe-aci… dar sânt

                        Amar de ani, amar!

 

                        Ştiam şi oameni…” El şi-a dus

                        Pe tâmple mâna-ngândurat:

                        – „Şedea pe vale-n sus

                        Ion al Anei… cică rus

                        Din moşi; l-or fi-ngropat?”

 

                        – „Ion al Anei… L-ai ştiut

                        E mort de-un veac! Şi bun creştin,

                        Tot cinste ne-a făcut.

                        Dar multe, Doamne, l-au bătut

                        I-a fost paharul plin.”

 

                        – „Era bogat?” – „Era. şi-a fost

                        Cuminte om; dar nu ştiu cum,

                        Aşa i-a mers de prost.

                        E rău, când anul întreg ţi-e post,

                        Şi masa când ţi-e în drum.

 

                        Străinul parcă n-auzea

                        Cuvintele; pe gânduri dus,

                        Sta piatră şi tăcea.

                        Deodată, parcă făr-a vrea,

                        Ridică ochii-n sus.

 

                        – „Nepoată ţi-e?” Şi-a arătat

                        Spre fată. – „Cresc copii si eu.

                        E mă-sa colo-n sat,

                        Dar e rămasă de bărbat

                        Şi-i tânără, şi-i greu!

 

                        Sunt văduv de vreo zece ani,

                        Iar fata mea – mai bine-mi dau

                        Averea la golani!

                        Când faci copii, îţi faci duşmani,

                        C-atâta minte au!”

 

                        E gata moşul de plecat,

                        Şi spre străin întors apoi:

                        – „Ţi-e drumul îndelungat,

                        Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,

                        Să vii să dormi la noi…”

 

                        – „Că n-am… dar uite, nu e vânt

                        Şi-i cald. Sub cap o mână pui,

                        Dorm colea, pe pământ.

                        Îţi mulţumesc!” – „Păi, Domnul sfânt

                        Te poarte-n paza Lui!”

 

                        El trist privind in urma lor

                        Cum se duceau spre sat grăbiţi,

                        Rămase gânditor

                        Şi frânt ca oamenii când mor,

                        Cu ochi încremeniţi.

 

                        Când i-a pierdut din ochi, voi

                        Să se ridice, şi-a crezut

                        Că moare-n câmp aici,

                        Ca prins de friguri şovăi

                        Şi-n urma a căzut.

 

                        Târziu de tot s-a ridicat,

                        Şi ochii-i se făcură grei

                        Ca celui îmbătat –

                        Şi spre fântână s-a plecat

                        Privind în fundul ei.

 

                        Apoi el scoase tremurând

                        Din traista-i un cuţit de-oţel,

                        Şi, dus aşa de-un gând,

                        Strângea cuţitu-n pumn, cătând

                        Cu-atâta drag la el!

 

                        Mult timp în mână l-a învârtit.

                        De patruzeci de ani purta

                        Cu el acest cuţit:

                        Era pentr-un duşman menit –

                        Ce dulce gând era!

 

                        Şi-acum… acum e de prisos!

                        Şi-ncet cu-ncetul desfăcut

                        Din pumnul strâns vârtos,

                        Spre-adâncuri, vâjâind în jos,

                        Cuţitul a căzut!

 

                        Tovarăş, drag! de patruzeci

                        De ani, ai fost viaţa lui!

                        Şi-acum tu mort petreci –

                        Dar taina voastră-n veci de veci

                        La nimeni n-o s-o spui!

 

                        Bătrânul s-a nălţat apoi,

                        Spre deal ca un copil privind;

                        Ah, dealuri scumpe, voi!

                        Bieţi ochii, slabi şi numai doi

                        Puţine zări cuprind!

 

                        Cărarea asta, o ştia,

                        Şi colo stânca de-adăpost

                        Pe ploaie-n vremea grea

                        Şi parc-acelaşi vânt bătea,

                        Şi toate cum au fost!

 

                        E sat dincolo – drum umblat

                        Şi dealul mic, uşor să-l sui –

                        Aici l-a legănat

                        Măicuţa lui, şi-aici în sat

                        Sunt morţi părinţii lui!

 

                        Măcar din deal, aşa ca-n zbor,

                        S-arunce ochii-n jos spre văi,

                        Spre sat, spre casa lor!

                        Vor fi bătrâni, ei poate mor.

                        Şi-atunci erau flăcăi!

 

                        Dar nu… în sat el ce-ar căta!

                        El ştie tot ce-ar mai fi vrut

                        Să ştie-n viaţa sa

                        Sunt morţi ai lui! El – un pierdut

                        Mai bine-i poate-aşa!

 

                        Şi parcă neştiind nicicum,

                        Prin iarba el şi-a pipăit

                        Toiagul său acum,

                        Şi-apoi porni… pe-acelaşi drum

                        Pe carele-a venit!

 

                        Sosise noaptea. Din apus

                        Se răsfira fierbând un nor

                        De-un rece vânt adus.

                        Zburau ţipând cucori pe sus

                        Cu glas tânguitor.

 

                        Mereu se depărta de sat

                        Bătrânul, slab cu ochii plini

                        De lacrimi şi bănat –

                        Mergea de-un gând nebun purtat:

                        Să moară-ntre străini!