Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Filozofii şi plugarii

                        Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată,

                        Ca să facă p-o câmpie o plimbare-ndătinata.

                        Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare

                        Înşira câte-o legendă, câte-un basm ori o întâmplare;

                        Craiul însă, dus pe gânduri, n-asculta vorbele lor,

                        Ci, tăcut, îşi păzea drumul călărind încetişor.

                        Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace

                        Îl lăsară-n draga voie, să gândească orice-i place,

                        Iară între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat:

                        Cine este oare-n lume omul cel mai învăţat?

                        După o dispută lungă, după sfaturi fără nume,

                        După ce critică totul, ce este şi nu-i pe lume,

                        Aduc la conclus, în fine, pe acest rotund pământ

                        Cei mai înţelepţi în toate dânşii sânt. Ah, dânşii sânt!

                        Cum? S-ocupă din juneţă numai cu filozofie;

                        Logica-i o jucărie pentru minţile lor! Fie,

                        Că ştiinţa-i vastă, însă ei în degetul cel mic

                        O posedă toată; în fine, nu e pe lume nimic

                        Lucru ne-nţeles de dânşii; toate, toate-s bagatele:

                        Ştiu de-a rostul pe Sofocle, tot aşa pe Aristotele;

                        Fiecare dintre dânşii, chiar pe când era copil,

                        Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu şi Virgil!

                        Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei?

                        Chiar şi-n ştiinţa lui Pliniu nu poţi să găseşti ca ei!

                        Apropo! Am zis că dânşii s-au disputat. Să se ştie,

                        Că ei, ca toţi filozofii lipsiţi de filozofie

                        Au zbierat, au făcut larmă, încât craiul, deşteptat

                        Din gânduri, atent la toate a privit şi-a ascultat.

                        Zâmbea craiul, dar în urmă şi-a pierdut răbdarea. Drace!

                        Ei mai înţelepţi în toate, chiar ca Dumnezeu s-ar face!

                        Astfel cugeta în sine, apoi zise tare: Eu,

                        Pe-al meu sceptru tot de aur şi pe-ntreg poporul meu,

                        Jur că-nţelepciunea voastră este numai vorbă goală:

                        Sunteţi proşti ca cel din urmă prost ce nu ştie de şcoală!

                        Un plugar fără ştiinţă, şi pe asta pun rămas,

                        E în stare să vă-nvârte şi să vă poarte de nas!

                        Un plugar! sfetnicii strigă, un plugar mai mult să ştie?!

                        Iartă-ne pentru-ndrăzneală, dar vorbeşti o nebunie!

                        Nebunia câteodată îşi are înţelesul său:

                        O să facem dar o probă şi mă jur pe Dumnezeu,

                        Că de n-oi ave dreptate, vă dau vouă-a mea crăime

                        Şi mai mult, ca om cuminte să nu mă mai ţină nimeni!

                        Sfetnicii râdeau în taină de tot ce craiul vorbea,

                        Dar în sânul lor mânie fără de capăt ardea.

                        Ce batjocură! O, Doamne! Un plugar şi-un sfetnic mare

                        Puşi în cumpăna ştiinţei! Puşi acu-n asemănare!

                        Glumind, craiul zice-atuncea: ştiu că nu v-a căzut bine,

                        Dar aşa îmi este firea: voi mă ştiţi destul de bine!

                        Am glumit numai! În urmă eu v-aş da vouă un sfat,

                        Adică să-ntoarcem caii, să plecăm iar spre palat.

                        Alergând peste câmpie, au zărit în calea lor

                        Un moşneag arând, deoparte. Soarele cam binişor

                        S-a înclinat către sfinţite, dar moşneagu-abia arase

                        Câteva brazde. La dânsul, craiul cu sfetnicii pasă.

                        Noroc bun, om de-omenie! zice craiul salutând.

                        Să trăieşti cu sănătate! răspunde moşneagul blând.

                        Sfetnicii zâmbeau ironic şi priveau la vâjul, care

                        Curios stătea pe brazdă, căutând la fiecare

                        Dintre filozofi. În urmă, craiul iar a cuvântat:

                        Ei, bătrâne, eşti cam leneş! Prea de târziu te-ai sculat!

                        Vâjul, răsucind mustaţa, din fundul inimii geme:

                        Nu mă mai mustra degeaba! M-am sculat destul devreme,

                        M-am sculat, cinstite doamne, deodată cu-a zorilor foc,

                        Dar mi-a umblat cruciş norocul, bată-l pacostea noroc!

                        Craiul, ascultând, cu jale: Ce să fac! Aşa-i sub soare!

                        Dar, te rog, spune-mi, moşnege, lat e drumul nostru oare?

                        Mare de n-ar fi! Altminterea până la viaţă nu-i?

                        Vâjul îi răspunde-ndată: Pune-ţi, doamne, grija-n cui!

                        Drumu-i mic, fără putere, cam aşa ca-n miez de vară:

                        La primejdie n-ajunge din potcoavă până-n scară!

                        Vâjul tace; craiul râde; sfetnicii se fac ocol:

                        Pentru dânşii, cum se vede, cată vâjul numai-n gol!

                        Moşule, mai spune-mi una! Văd bine că eşti slab tare

                        Însă nişte oi cu lapte, să le mulgi ai fi în stare?

                        Zise craiul, şi cu zâmbet către sfetnici lung privi,

                        Şi-apoi vâjului, cu stângul, una pe ascuns ochi.

                        Vâjul pricepu-ntrebarea, deci, ochind şi el o dată,

                        Zice: Doamne, ce mai vorbă! Pare că-i din drum luată!

                        Fost-am eu voinic pe lume, când eram în vremea mea,

                        Toţi feciorii de pe sate pe mine mă cunoştea.

                        Dar acum… hai, n-avea grijă, că-s voinic, mă simţ acasă,

                        Măcar că soarele trece după dealuri! Nici că-mi pasă!

                        Pot să mulg oile, doamne, de la asta nu mă trag;

                        Chiar berbeci încă ţi-aş mulge, de ţi-ar fi mai mare drag!

                        Însă, n-am cu dor pe nimeni să-mi dea berbecii-n strungă!

                        Fii pe pace! zise craiul, şi noroc o să te-ajungă!

                        M-oi face eu păcurarul; bagă numai seamă bine!

                        Rămas bun, moşnege dragă! Dumnezeu fie cu tine!

 

                        După ce se-ndepărtară, craiul zise: Aţi văzut

                        Ce moşneag cuminte-acesta? Aşadar că v-a plăcut?

                        Sfetnicii toţi într-o gură prind a râde: Ce cuvinte!

                        Să ne placă un om, care nu e, zău, deloc cuminte,

                        E nebun! Atâta-i totul! La-ntrebarea cea dintâi

                        A răspuns moşneagul bine, a vorbit cu căpătâi;

                        Însă cât şi-a deschis gura la a doua întrebare

                        Am văzut pe loc că dânsul logică firească n-are,

                        Nu cunoaşte nici sintaxa, nici gramatica, în fine,

                        N-a vorbit nimic pe cale şi nimic n-a răspuns bine!

                        Nici Măria-Ta întrebarea bine de tot nu i-ai pus,

                        Dar, apoi, dânsul răspunse cât se poate de confuz!

                        La-ntrebarea cea de-a treia, am văzut că el vorbeşte

                        Lucruri nemaipomenite, simplamente buiguieşte.

                        Noi după-atâta ştiinţă şi de-nvăţătură amar,

                        N-am citit că să se poată mulge şi berbecii chiar!

 

                        Regele uimit întreabă: Cum? Dar vâjul a vorbit

                        Foarte bine, şi pe cale, şi destul de lămurit!

                        Nu l-aţi priceput? Nu! strigă sfetnicii ca mai înainte.

                        Atunci, o idee mare trecu regelui prin minte.

                        Nu l-aţi priceput?! Ei bine! Vom vedea cine-i nebun.

                        Ascultaţi dar toţi acuma, ce doresc şi vreau să spun:

                        Dacă nu-mi veţi şti da seamă de tot ce-am vorbit acuma

                        Cu bătrânul de pe brazdă, atunci, las deoparte gluma

                        Şi pe toţi, pe toţi vă spânzur! Mă jur pe cerescul soare,

                        Că deşi sunteţi voi sfetnici, vă pun în spânzurătoare!

                        Craiul a zis aste vorbe rezolut, aprins şi tare,

                        Apoi apucă îndată singur pe-o altă cărare.

 

                        Sfetnicii, la aste vorbe, au încremenit pe loc:

                        Pe crai bine cunoscându-l, îl ştiau pară de foc.

                        Ce vor face? Mâine craiul îi va pune-n furci înalte,

                        Dacă n-or şti să explice întrebările schimbate!

                        Lucrul naibii! Nu-i de şagă! E un ce periculos

                        Vorbele vâjului fură anapoda şi pe dos;

                        Apoi în întreaga lume non datur filozofie,

                        Vorbe, nonsensuri ca astea, a le tălmăci să ştie!

                        Sfetnicii, sărmani-acuma înghiţeau la boroboţi:

                        Au intrat, precum se vede, într-un corn de capră toţi!

                        Doamne-acum! nimic n-ajută, zic nimic psihologie,

                        În zadar ar veni Criton, cu-o nouă apologie;

                        În zadar şi-ar pune vorba cel cu tandem usque chiar

                        Hipocrate să-şi sfarme capul, şi-ar fi totul în zadar.

                        Cum? S-a mai citit vreodată prin Tit Liviu Patavinul,

                        Prin Salustiu Crisp, prin Tacit, sau prin Xenofon Elinul,

                        Că popoarele vechimii, celţi, romani, latini ori grecii,

                        Sau ilirii, sciţii, perşii şi-ar fi muls cândva berbecii?

                        Şi-au sfărmat capul, sărmanii, au cercat în mii de părţi,

                        Au citit prin lexicoane, prin gramatici şi-alte cărţi,

                        Au ţinut consiliu mare; sfătuiescu-se, s-adună.

                        Însă vai, Frustra conatur cui Deus non… pace bună!

                        Bolboresc şi schimbă feţe, zor de spaimă mi-i apucă!

                        Ultima speranţă numai este că ei să se ducă

                        La moşneag şi să-l întrebe, că ce naiba-a povestit

                        Cu măria-sa, cu craiul. Bravo! Iacă-au nimerit!

                        Dar era mare ruşine, că ei, domni cu-nvăţătură,

                        Capul să şi-l plece-n faţa unui vâj de pe-arătură!

                        Cam şod lucru-i, zău, acesta! Dar altceva ce să faci?

                        Bine-a zis cine-a zis asta: de nevoie mănânci colaci!

                        Astfel, sfetnicii aşteaptă până ce-nnoptează bine,

                        Ca nu cumva din tâmplare să-i zăpsească oarecine,

                        Apoi se duc toţi la casa unde moşneagul şedea,

                        (Pe care, nu ştiu de unde, unul din ei o ştia).

                        Aci, dânşii bat la uşă şi să intre cer în casă.

                        Bătrânul, cam fără voie şi cu mare greu îi lasă.

                        Bună seara! Seara bună! Vai de mine ce păcat,

                        Ce năcaz vă poartă oare, de umblaţi noaptea prin sat?!

                        Sfetnicii i-au spus năcazul. Te rugăm dar şi ne-ajută,

                        Căci de nu, viaţa noastră mâine în zori de zi-i pierdută!

                        Vorbeau cam sfiiţi, sărmanii: se temeau, temeau amar,

                        Că s-a supăra moşneagul şi-i va da pe uşă-afară.

                        Dar moşneagul e cuminte: şti să-nvârtă bine jocul.

                        Şi, când are ac şi aţă, coasă al dracului cojocul.

                        Hăi! Era şiret ca vulpea; se învârteşte-ntr-un picior;

                        Ca ciuperca stând în mijloc astfel le vorbeşte lor:

                        Vai de mine şi de mine! Boieri mari, din sfetnicie,

                        Necazul care vă roade, greu necaz trebe să fie!

                        Nu s-a pomenit sub soare lucru-aşa de minunat;

                        De la un plugar să ceară sfetnicii vorbă şi sfat,

                        Nici nu s-a pomeni-n lume cât va fi iarna şi vara!

                        Mai umblă vâjul prin casă, mai râde şi zise iară:

                        Haida de! Glumă să fie, chiar de-ar fi aşa cum nu-i

                        Şi-aţi ajunge până la vorba şi sfatul ţăranului:

                        Totuşi nu v-aş spune (deşi mi-aş face pomană),

                        Omul câte mai vorbeşte, fără ca să bage seamă!

                        Apoi, sunt bătrân şi-aminte nu mai pot toate să ţin:

                        Alta-i mintea cea de tânăr, alta mintea de bătrân!

                        Sfetnicii priveau în faţă la moşneag cu grijă mare.

                        Oare-l criticau şi-acuma? Ce fel de logică are?

                        Nu-i poveste! Chiar de cumva bătrânu-ar fi cuvântat

                        Nonsensuri cât Himalaia, dânşii n-ar fi observat:

                        Logica nu-şi are locul, când dă omul de necaz,

                        Iar frica oricând te face să uiţi cum că eşti viteaz!

                        Dar, bătrâne! ştim noi totul, domnia-ta numai explică!

                        N-aveţi gust rău, cum se vede, aşa numai pe nimica.

                        Ia scoateţi pungile-afară, ca să vad pe ce vorbesc!

                        Sfetnicii privesc prin casă, apoi la moşneag privesc,

                        Şi-i promit cincizeci de galbeni, pentru osteneală! Fie,

                        Că aruncă-atâta aur numai pentru-o nebunie!

                        Însă dracu-i drac şi-n ceruri! Vâjul clătina din cap

                        Şi gândea: Am prins pe dracul, deci să-l ţin, ca să nu-l scap!

                        Apoi răsucind mustaţa, zice rezolut, în fine:

                        Banii-s scumpi, însă viaţa e mai scumpă la oricine!

                        Dragii mei, sunteţi pesemne, azi, pe dungă de cuţit,

                        N-am ce face! Cu bani totul; cu nimica nicidecât!

                        Daţi-mi trei sute de galbeni fiecare şi-apoi poate

                        Că mi s-a deschide gura, ca să vă tălmăcesc toate!

 

                        Era pretensiv moşneagul, dar din faţă-i se citea

                        Cum că el nimic nu lasă din cele ce pretindea!

 

                        Trei sute de galbeni! Doamne! Trebe multă chibzuială

                        Până să te-nduri a face aşa jertfă colosală.

                        Sfetnicii de altădată, auzind atare ton

                        Ar fi exclamat în pripă: Magna petis, Phaeton!

                        Dar acum se îndestulară c-un brr lung, mai lung de-un cot

                        Şi fără să reflecteze, pungile afară-şi scot

                        Una salus restat victis a număra cât de iute

                        Galbenii rotunzi! Ce sună! De nouă ori tot trei sute!

                        Asudau sărmanii sfetnici fără voie numărând;

                        Iar vâjul ţinea revistă de norocul său râzând.

                        Acuma suntem la cale, vorbeşte vâjul îndată,

                        Grăbind să-şi adune banii şi să-i pună sub lăcată,

                        Apoi zice cu-ngâmfare şi cu un ironic râs:

                        Ei! dar spuneţi-mi acuma, ce-a zis craiul, cum a zis?

                        Unul dintre sfetnici prinde vorba: Prima întrebare

                        A fost că de ce eşti leneş şi te scoli târziu? Îmi pare,

                        Că ai răspuns: Cinstite doamne! m-am sculat devreme, dar

                        Norocul mi-a stat în contră şi-mi fu totul în zadar!

                        Aste vorbe le-nţelegem: te-ai sculat cam târzior

                        Şi-ai avut acasă ceartă, cu vreo fată sau fecior!

                        Bătrânul ocheşte-atuncea, zicând: ştiţi voi foarte bine

                        Să tălmăciţi lucrul, însă nu aşa cum se cuvine.

                        N-aveţi căpătâi la gânduri… Craiu-adică m-a întrebat,

                        Că de ce-am fost oare leneş? De ce nu m-am însurat?

                        Eu să am feciori acuma, ei să-mi umble pe ogor,

                        Nu eu, care-s slab de zile şi în groapă c-un picior!

                        I-am răspuns: O, doamne, doamne. Mă-nsurai de tânăr încă.

                        Să am reazăm şi sprijoană, când voi fi la vârstă-adâncă,

                        Dar pesemne-a vrut norocul să nu-mi dea cale şi drum,

                        Toţi feciorii mei sub glie zac înmormântaţi acum!

                        Dar a doua întrebare cum a fost?! Băgaţi de seamă!

                        Aţi avut un râu să treceţi? Mare-a fost? Craiul-avea teamă

                        Că va fi adânc; de-aceea m-a întrebat dacă-i afund.

                        Să-i minţesc n-am vrut, deci iacă craiului aşa-i răspund:

                        Fii pe pace! Nu-i primejdie, căci e sec ca-n miez de vară,

                        Apa de-abia o s-ajungă până într-a şeii scară!

                        Cea din urmă întrebare tot pe-aceeaşi cale vine,

                        Voi deşi n-aţi înţeles-o, craiul a înţeles-o bine!

                        M-a ochit craiul adică, şi râzând m-a întrebat,

                        C-aş putea nişte oiţe să le mulg? I-am cuvântat:

                        Nu oi, numai, ci berbeci chiar aş pute să mulg, dar iată,

                        Nu-i tine să-i deie în staul! Asta ne-a fost vorba toată…

                        Apoi, de, precum se vede, craiu-i om, dar om la loc,

                        I-a fost milă de-alde mine şi mi-a făcut azi noroc!

                        Tace vâjul, lin cu mâna fruntea şi-o mai netezeşte,

                        Mai tuşind, mai dând cu capul, în urmă aşa vorbeşte:

                        Acum eu stau la mulsoare şi vă mulg de bani cum vreau:

                        Voi sunteţi dară berbeci pe cari i-am înţeles eu!

                        Noi berbeci?! strigă deodată sfetnicii plini de mirare,

                        Fulmen, tonitra et ventum! Noi berbeci? noi la mulsoare?

                        Joe din Olimp şi Pluto din Tartar! Voi lari, penaţi,

                        Semizei, nimfe şi graţii, şi voi furii, ascultaţi!

                        Unde s-a văzut vreodată un atare lucru! Drace!

                        Hic crudelis, haec malitia, hoc malumque! Punct şi pace!

                        Astfel zbiară, dar se-nmoaie, pleacă feţele-n pământ;

                        Iese unul după altul, fără de-a zice vrun cuvânt

                        Noaptea-ntreagă nu dormiră de necaz, crăpau de ciudă,

                        Cum? Deşi totul e taină, dar putea lumea s-audă

                        Şi-atunci cu filozofia dânşii au rămas pe jos!

                        Dracul să se vâre-n rege, dar în moşneag mai vârtos!..

 

                        Dimineaţa până-n ziuă ei la rege s-au grăbit.

                        Regele c-un zâmbet dulce, dar ironic i-a primit

                        Ce-aţi visat, dragii mei sfetnici? Aşa-i dar c-aţi dormit bine?

                        Aţi văzut chiar pe Sofocles, pe jupân Plato şi-n fine

                        Aţi întins o conversare cu Omer măria-sa?

                        Fericit e muritorul care se poate visa

                        Discutând cu Aristotel de berbeci şi de cârlani,

                        Despre dreptul filozofic în numărarea de bani!

                        Ce mai spune păscălia? şi planeţii cum o duc?

                        Saturn, cum s-aude în ţară, şi-a fost pierdut un papuc,

                        Fu silit dar să rămână acasă şi să citească

                        Cântul douăzeci şi patru din Odiseea grecească?

                        Ah, uitam… ce-i cu bătrânul cel de ieri? Ce-aţi tălmăcit?

                        Desigur, Pallas Athene totul v-a descoperit!

                        Sfetnicii ard de mânie. Unul dintre dânşii-ncepe

                        Să spună c-acele vorbe aşa şi-aşa le pricepe.

                        Craiul, care ştie totul, glumind, iarăşi i-a întrebat:

                        Conversarea cu Apollo cam câţi galbeni v-a costat?

                        Sfetnicii tăceau piscis in torente; tăceau, dar

                        Nu puteau de ciudă multă nici să respire măcar.

 

                        Craiul serios atuncea, dezbrăcându-şi ironia:

                        Vedeţi, dragii mei, acuma ce-ajunge filozofia?

                        N-am făcut lucrul acesta din răutate, deloc,

                        Nici din glumă, ca astfel să-mi pot bate de voi joc.

                        Nu! Voinţa mi-a fost numai să v-arăt că omul ştie,

                        Să trăiască-n lumea mare şi fără de filozofie!

                        Am voit să v-arăt cum că şi plugaru-i om isteţ,

                        Chiar aşa de-nţelept poate, tocmai precum voi sunteţi!

                        Am voit să v-arăt numai ce nebuni aţi fost anume,

                        Când v-aţi numit muritorii cei mai înţelepţi din lume!

                        Nu-mi pasă! Pe-Omer, pe Plato citiţi-i, dacă puteţi;

                        Daţi de cap cu Herodotul, ori cu capul de pereţi,

                        Lui Virgil îi faceţi ode, invitându-l cu plăcere

                        La un prânz bogat, de gală, ori la o tură de bere

                        Nu-mi pasă! Însă de-aceea, vă spun drept că-mi pasă mult:

                        Nu vă lăudaţi ştiinţa; asta nu pot s-o ascult!

                        Nu acela-i om cuminte, care tot mereu vorbeşte

                        Despre înţelepciunea-i multă, nu acel ce se făleşte,

                        Că de rost ştie pe Plato, nu acela e mintos

                        Ci acel ce cu-umilinţă tace, ţine capul mai în jos!

                        Cest din urmă-i om cuminte, cel dintâi o tidvă seacă:

                        Spicul gol de grâu se-nalţă, cel plin însă-n veci se pleacă!

                        În urmă să ştiţi şi-aceea că sunt mulţi dintre plugari,

                        Ageri, cumpăniţi la fire ca oricare cărturari,

                        Nu filozofia-l face pe om înţelept sub soare

                        Ci mintea cea sănătoasă, câştigată cu sudoare,

                        De-aceea nicicând plugarul nu-l luaţi în râs de sus:

                        În oala acoperită nu ştie nimeni ce-i pus!