Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Fata craiului din cetini

                        Un colţ întreg de lume s-a fost înspăimântat

                        De spada şi curajul lui Tabără-mpărat,

                        Domn mare şi puternic din ţara cu nenorii.

                        El trece-n şir de taberi cum trec secerătorii

                        Prin holdele răscoapte; cu braţul său robust

                        Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust

                        Şi zboară furtunatec prin rândurile dese

                        Şi-n veci cu biruinţă din grele taberi iese.

                        Deci dusu-mi-s-a veste prin lume şi prin ţări

                        Şi s-a pierdut în umbră de-albastre îndepărtări

                        Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul şi de-a latul,

                        Voinic nu poţi să afli ca Tabără-mpăratul!

                        Dar totodată veste şi vorbă s-a pornit,

                        Că Tabără-i om dosnic şi-i trist necontenit

                        Şi cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbeşte,

                        Cât parcă ceva-l doare şi nu ştiu ce-i lipseşte;

                        Că-i tot mereu pe gânduri şi-i vecinic supărat.

                        Dar pentru ce? De-aceea, că bietul împărat

                        Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,

                        Frumoşi în zi de pace şi tari în zile grele

                        Şi demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori:

                        Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,

                        Braţ greu la bătălie şi trăsnet la izbândă;

                        Era mezinul Grangur, om bun, inimă blândă

                        Milos; şi era fiul din urmă Trandafir,

                        Frumos ca o poveste, isteţ ca un Arghir!

                        Aşa erau feciorii: iar Tabără-mpăratul

                        Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,

                        Sta-n cumpănă şi-n gânduri şi mult îmi chibzuia

                        Şi mult îşi bătea capul, căci dânsul nu ştia

                        La care dintre principi să lase-mpărăţia?

                        Din ei care-i mai vrednic? În care-i vitejia

                        Mai mult înoţălită? Un suflet creştinesc,

                        Menit pentru mărirea de tron împărătesc,

                        Şi-o inimă domoală în care fiu trăieşte?

                        O minte mai vicleană pe care-l fericeşte?

                        Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei,

                        El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,

                        Iar neputând s-aleagă, era tot trist, sărmanul,

                        Şi tot pe gânduri grele cu lunile şi anul!

                        Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat,

                        Că-n Meştera-Cetate, la Craiu-încetinat,

                        Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină

                        Şi forul şi-l dezmiardă pe-un fir de răcoină

                        Pe-un snop de vâzdogele, pe-o creangă de bujor:

                        Căci are craiul fată frumoasă ca un dor

                        Din zile cu speranţă, cu-obraji ca trandafirii

                        Şi-aşa de drăgălaşă ca patima iubirii!

                        Ea poartă haină-albastră şi poartă păr de aur

                        Şi-i albă ca zăpada din zilele lui faur,

                        Şi-o fată mai plăcută, prin şapte ţări crăieşti,

                        Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntâlneşti!

                        Ea şede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,

                        Purtând pe cap cunună de-albastre viorele

                        Şi-aşa mi s-a prins fata, şi-aşa mi s-a jurat,

                        Că dintre toţi voinicii primi-va de bărbat,

                        Pe-acel ce va fi-n stare

                        S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,

                        Luându-i de pe frunte cununa cea de flori!

                        Şi-ndarn mi se-ncercară vitejii peţitori,

                        Căci nici unul nu poate să facă vitejie,

                        Să capete pe fata crăiască de soţie!

                        Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat

                        Ajunse până la curtea lui Tabără-mpărat,

                        Acesta prinde suflet şi iar înveseleşte,

                        Şi plin de bucurie feciorilor vorbeşte:

                        O, dragii tatii! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu

                        Voi şti din voi pe care să-l las în locul meu!

                        Grăbiţi tustrei la Craiul din Meştera-Cetate

                        Şi-acel ce-aduce fata, acela va domni!

                        Aşa vorbi-mpăratul şi dulce-apoi zâmbi.

                        Atunci Voinic-Zorilă ieşind merge la staur;

                        Alege-un roib sălbatic, cu frânele de aur

                        Şi-ncalecă şi pleacă, se duce fulgerat

                        Cu gândul să-mi alerge la Craiu-Încetinat

                        Şi-acolo să câştige pe fată de soţie:

                        Pe fată de-o câştigă, câştigă o împărăţie!

                        S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări,

                        Lăsând în urmă-i dungă de-albastre îndepărtări

                        Şi nori de praf; şi mers-a trei luni şi jumătate

                        Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,

                        Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.

                        La capătul cetăţii, Zorilă stă pe loc

                        Şi caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăieşte

                        Şi azvârle din copite şi-n laturi se izbeşte,

                        Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.

 

                        Descalecă Voinicul şi vede lângă drum

                        Pe-o babă răzimată de cârja-i noduroasă,

                        Cu ochi intraţi sub frunte, cu trup p-a cărui oase

                        Topitu-s-a fost carnea de ani şi de necaz.

                        Zorilă, cât ce-o vede, întoarce-al său obraz

                        Şi scuipă-n sân cu scârbă, iar baba zice: Bine,

                        Dar pentru ce te tulburi şi te fereşti de mine?

                        Căci măcar eu-s bătrână, dar sfatul mi-e frumos;

                        Pe mulţi viteji cu sfatul din pacoste i-am scos

                        Şi poate-acum şi ţie vrun sfat să-ţi dau! Răspunde,

                        Din care parte-a lumii grăbeşti şi până unde?

                        Voinic-Zorilă însă n-ascultă al ei cuvânt,

                        Ci-ncalecă şi-aleargă precum aleargă-n vânt

                        O frunză; roibul tânăr de spaimă beat aleargă,

                        Lăsând un nor de aburi pe narea sa cea largă

                        Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.

                        Pe loc înalţii sfetnici şi domni s-au adunat

                        Să vadă pe voinicul venit din depărtare,

                        De cumva-i dânsul vrednic de fapte mari şi-n stare

                        Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.

                        A doua zi voinicul norocul şi-a încercat:

                        Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,

                        Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa

                        De flori; fălos Zorilă împintenă-al său cal

                        Şi-aleargă, dar deodată grăbitul animal

                        Se-mpiedică şi cade şi trei picioare-şi frânge,

                        Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sânge.

                        Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat

                        Şi dusu-l-a în palută; Zorilă ruşinat

                        N-aşteaptă zorii zilei; în miez de noapte lasă

                        Ăst loc fără norocuri şi trist întoarnă-acasă.

                        Şi Tabără-i vorbeşte: Ispravă nu-i nimic?

                        Degeaba tu, Zorilă, porţi nume de voinic!

                        Acuma Grangur iese, la staule grăbeşte

                        Şi-alege un şoim, a cărui copită străluceşte

                        De-argintul din potcoavă; apoi blândul fecior

                        Încalecă şi pleacă cu gânduri şi cu dor

                        Să capete pe fata crăiască de soţie:

                        Pe fată de-o câştigă, câştigă o împărăţie!

                        Trecut-a munţi şi dealuri şi culmi a străbătut,

                        Prin şapte ţări de-a rândul, ca vântul a trecut

                        Şi-a mers şi zi şi noapte prin ţări nenumărate

                        Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate

                        Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc

                        La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc

                        Şi sforăie şi bate în ţărnă cu piciorul

                        Şi nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul

                        Şi-n jur priveşte: vede o babă, care sta

                        De cârje răzimată şi care-apoi era

                        Mai slabă decât moartea cu faţa schimosită,

                        Cu mâini ca reschitoarea şi-aşa de mult urâtă,

                        Încât de groază Grangur privirea şi-a înturnat;

                        Iar baba înhoalbă ochii şi-i zice aşezat:

                        De ce te tulburi oare şi te fereşti de mine,

                        Căci eu din moarte scos-am pe mulţi viteji ca tine

                        Şi-am fost sfătuitoare la multe vitejii…

                        Dar unde mergi, copile? din care ţară vii?

                        Ci Grangur nu răspunde. Încalecă şi pleacă

                        Şi-aleargă încât în fugă nici vânt să nu-l întreacă;

                        Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat

                        Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.

                        Îndată prin Cetate cuvântul se lăţeşte

                        Că alt voinic venit-a din lume şi voieşte

                        Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat.

                        A doua zi toţi domnii din curţi s-au adunat;

                        Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna

                        Purtând surâs pe buze, pe cap purtând cununa

                        De flori; voinicul Grangur e-n şea, şi plin de foc

                        Aleargă roibul tânăr săltând, dar la un loc

                        Se-mpiedică fugarul grăbit şi gâtu-şi frânge

                        Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sânge.

                        Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat

                        Şi dusu-l-a în palută, dar Grangur ruşinat

                        N-aşteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă:

                        În cap de noapte pleacă pe neştiute-acasă.

                        Şi Tabără-i vorbeşte: Nimic? ştiut-am eu,

                        Că nici tu nu eşti vrednic să fii copilul meu!

                        Atunci Trandafir plânge şi din palută iese,

                        La staule grăbit-a şi dintre cai alese

                        Pe cel cu şea de-aramă; încalecă pe el

                        Şi pleacă şi se duce şi zboară rândunel

                        Şi lasă-n urmă codrii şi munţi în urmă lasă

                        Şi-aleargă, cum aleargă dorinţa ce-l apasă,

                        S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat

                        S-arate că la-nvingeri de mult el s-a dedat,

                        Să capete pe fata crăiască de soţie:

                        Pe fată de-o câştigă, câştigă-o împărăţie!

                        Şi mers-a crăişorul cu gândul ce şi-a pus

                        Ţări multe şi străine; o lună s-a tot dus

                        Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate

                        Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,

                        Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.

                        La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc

                        Şi sforăie cu spaimă şi coama şi-o zbârleşte.

                        Descalecă voinicul şi lângă drum zăreşte

                        Pe baba cea urâtă, pe care mi-o întâlniră

                        Şi fraţii săi. O vede voinicul Trandafir,

                        Ci nu-şi întoarce faţa, nu face semn cu mâna

                        Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrâna:

                        O, scumpe Trandafire! de vrei să biruieşti,

                        Întoarnă-acasă iară la curţi împărăteşti

                        Şi-ţi ia un cal mai harnic, ia-ţi cal mai în putere!

                        Întoarnă acasă, întoarnă la tatăl tău şi cere

                        Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,

                        Căci e năzdrăvan calul şi-i roib nedumerit.

                        El singurul pe lume e calul care-aleargă

                        Prin nori şi prin văzduhuri şi bate lumea largă

                        De-a lungul şi de-a latul pe ţară şi pe mări;

                        El zvârle foc pe gură şi flacără pe nări

                        Şi poate să vorbească cu stele şi fortune!

                        Încalecă pe dânsul, căci dânsul îţi va spune

                        Prin vorbe tot aceea ce nu-ţi pot spune eu!

                        Atunci încet se lasă prin aer un nor greu

                        Şi-acopere pe babă; iar Trandafir s-aruncă

                        Pe calul său şi trece un deal, un şes, o luncă

                        Şi tot mereu se duce pe drum îndelungat

                        Şi-ajunge iar în ţara lui Tabără-mpărat.

                        A râs Voinic-Zorilă şi Grangur încă râs-a

                        Când l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a:

                        şi tu te-ntorci acasă cu braţul gol? Mă mir!

                        Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir:

                        Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimica,

                        Decât să-nving, părinte, pe dalba Viorică,

                        Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei;

                        S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca fraţii mei!

                        Dar n-am un cal de seamă, precum aş vrea să fie;

                        Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,

                        Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit!

                        Atunci Tabără plânse din greu şi i-a vorbit,

                        Cu inima sfărmată de dor şi de durere:

                        ţi-aş da, ţi-aş da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,

                        Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,

                        Căci nu ştiu unde-i calul, nu ştiu nici singur eu!

                        Eu nu-ţi pot da de seamă şi nu-ţi pot da de ştire

                        În ce loc mai trăieşte! Ci caută-l, Trandafire,

                        Prin staule, căci poate să dai de urma lui;

                        Şi dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i!

                        Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec

                        Şi-apoi pe rând el scoate câte-un fugar sălbatec

                        Din staul şi-l îndeamnă mereu să mănânce foc:

                        Dar care cum atinge jăratecul, pe loc

                        Nechează şi se-ntoarce la staule. Degeaba

                        Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba,

                        Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit.

                        Era-ntr-un fund de staul un cal îmbătrânit,

                        Rău, care n-avea preţul nici măcar de-un iernatec;

                        Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,

                        Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzând

                        Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil însă, râzând

                        Şi vrând el joc să-şi bată de frate-său, grăbeşte

                        Şi scoate-afară calul şi-apoi în râs vorbeşte:

 

                        Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat!

                        Încalecă-l şi-aleargă la Craiu-încetinat

                        Că acesta-i Cal-din-Spumă!

                        Aşa mi-a zis voinicul şi-a pus apoi în glumă

                        Jăratecul sub barba fugarului… Minuni!

                        Căci iată calul începe să mănânce din cărbuni

                        Cu poftă fără margini, cât nesăturat pare;

                        Şi-n vreme ce mănâncă, se-ngraşă tot mai tare

                        Şi tot mai mult, şi-n urmă, când el şi-a isprăvit

                        Ciudatul prânz, nechează, şi-n jur mi s-a rotit

                        De zece ori şi-atuncea se schimbă-n roib, a cărui

                        Frumseţe n-avea seamăn pe-acest pământ, căci păru-i

                        Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,

                        Şi Grangur, şi Mezilă şi Tabără se mir,

                        Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbeşte cu glas tare:

                        Atât-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare

                        Că-s veacuri! Dar acuma stăpân mi-am căpătat!

                        Încalecă, stăpâne, că-i vremea de plecat!

                        Dar bagă numai seamă, stăpâne mult iubite,

                        Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite

                        Decât după Viteazul Ostrovului cu flori,

                        Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori!

                        Ea numai de râs poartă pe toţi cari vreau să-i placă,

                        Căci dânsa ştie bine că ei nu pot să facă

                        Atâta vitejie, încât pe cal în zbor

                        S-ajungă la cunună; îndarn e truda lor!

                        Dar ţine minte, doamne, aceste vorbe-a mele:

                        Când noi vom sta în faţa ziditelor zăbrele,

                        Şi când din mână craiul un semn încet va da

                        Aproape de fereastra copilei voi zbura

                        Şi-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,

                        Privind la tine galeş cu ochi plini de uimire,

                        Tu-i ia cununa, însă te poartă totodată

                        Şi fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat…

                        Aşa vorbeşte calul şi veselos nechează;

                        Iar Trandafir pe tată, pe fraţi îmbrăţişează

                        Şi-n vreme ce aceştia poftitu i-au noroc,

                        El spada şi-o încinge şi-ncalecă pe loc

                        Şi zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul;

                        Străbate-n o clipită crăimile de-a rândul

                        Şi-ndată se trezeşte la Craiu-Încetinat.

                        Şi vestea despre dânsul pe loc s-a strecurat

                        Prin oamenii cetăţii, şi sfetnici s-adunară

                        Şi domni şi lume multă: cu drag ei aşteptară

                        Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,

                        Să vadă dacă dânsul va fi mai fericit

                        Ori nu, cum au fost alţii. Frumoasă ca şi luna,

                        Stă fata-ntr-o fereastră, purtând pe cap cununa

                        Şi râsuri pe guriţă; şi craiul semn a dat:

                        Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat

                        Şi fuge nebunatic şi zboară porumbeşte

                        Şi trece ca săgeata cât aerul plesneşte

                        Şi vâjâie sălbatic. Un semn de nou se dă.

                        Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră:

                        Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră;

                        Strângând la piept, sărută pe fata din fereastră,

                        Apoi se pierde-n aer cât nu s-a mai zărit!

                        Un ţipăt lung atuncea din turn a răsărit;

                        Era ţipătul fetei învinse; era graiul

                        Copilei înecate de dragoste. Iar craiul

                        Se miră, se cruceşte şi-ntreabă înmărmurit,

                        Că cine-a fost voinicul, din ce ţări a venit

                        Şi unde-a mers? Răspuns-au acei ce-au prins de veste

                        Că Trandafir se cheamă şi-un Făt-Frumos el este

                        Şi-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat!

 

                        Atunci craiul se-ntoarce şi mari porunci a dat

                        Şi-n clipă toţi curtenii de nuntă se gătară,

                        Pe cai fără de splină cu toţi încălecară,

                        Şi-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau

                        Şi-apoi cu veselie plecând ei se duceau

                        Trecând prin tot oraşul din ţară, prin tot satul

                        Şi ajuns-au toţi în pace la Tabără-mpăratul!

 

                        Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a în cântări

                        Şi dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de ţări,

                        Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună

                        Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună

                        Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese

                        Şedeau în zi de praznic vestite împărătese

                        Şi crai cu stele-n frunte şi harnici împăraţi

                        Şi sfetnici luminaţi.

                        Iar când era serbarea mai dulce şi mai lină,

                        Mireasa ia paharul şi mirelui închină

                        Şi-i zice: Trandafire, în veci să fii al meu

                        Şi-n veci cu veselie a ta să rămân eu!

                        Şi ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire

                        Şi râde şi iar zice: Viteze Trandafire,

                        Primeşte-ţi iar sărutul, pe care mi l-ai dat,

                        Pre când eram eu fată: ci dă-mi un sărutat,

                        Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă!

                        Şi-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,

                        Stă Tabără-mparatul râzând şi-nveselit,

                        Apoi el ia paharul să-nchine şi-a vorbit:

                        Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume

                        Să-ţi faci un vestit nume, s-adaugi la renume

                        O mare-mpărăţie! Mulţi ani tu să trăieşti

                        Şi-n pace-mpărăţia cu har s-o stăpâneşti!

                        De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-încetinatul

                        Strângându-mi-se în braţe cu Tabără-mparatul!