Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
El-Zorab

                        La paşa vine un arab,

                        Cu ochii stinşi, cu graiul slab.

                        Sunt, paşă, neam de beduin,

                        Şi de la Bab-el-Manteb vin

                        Să vând pe El-Zorab.

                        Arabii toţi răsar din cort,

                        Să-mi vadă roibul, când îl port

                        Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!

                        Mi-e drag ca ochii mei din cap

                        Şi nu l-aş da nici mort.

 

                        Dar trei copii de foame-mi mor!

                        Uscat e cerul gurii lor;

                        Şi de amar îndelungat,

                        Nevestei mele i-a secat

                        Al laptelui izvor!

 

                        Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:

                        O, mântuie-i, de vrei, că poţi!

                        Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!

                        Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,

                        Dă-mi numai cât socoţi!

 

                        El poartă calul, dând ocol,

                        În trap grăbit, în pas domol,

                        Şi ochii paşei mari s-aprind;

                        Cărunta-i barbă netezind

                        Stă mut, de suflet gol.

 

                        O mie de ţechini primeşti?

                        O, paşă, cât de darnic eşti!

                        Mai mult decât în visul meu!

                        Să-ţi răsplătească Dumnezeu,

                        Aşa cum îmi plăteşti!

 

                        Arabul ia, cu ochii plini

                        De zâmbet, mia de ţechini

                        De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,

                        De-acum vor fi şi ei bogaţi,

                        N-or cere la străini!

 

                        Nu vor trăi sub cort în fum,

                        Nu-i vor cerşi copiii-n drum,

                        Nevasta lui se va-ntrema;

                        Şi vor avea şi ei ce da

                        Săracilor de-acum!

 

                        El strânge banii mai cu foc,

                        Şi pleacă, beat de mult noroc,

                        Şi-aleargă dus d-un singur gând,

                        Deodată însă, tremurând,

                        Se-ntoarce, stă pe loc.

 

                        Se uită lung la bani, şi pal

                        Se clatină, ca dus de-un val,

                        Apoi la cal priveşte drept;

                        Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,

                        S-apropie de cal.

 

                        Cuprinde gâtul lui plângând

                        Şi-n aspra-i coamă îngropând

                        Obrajii palizi: Pui de leu,

                        Suspină trist. Odorul meu,

                        Tu ştii că eu te vând!

 

                        Copiii mei nu s-or juca

                        Mai mult cu frunze-n coama ta,

                        Nu te-or petrece la izvor:

                        De-acum smochini, din mâna lor,

                        Ei n-or avea cui da!

                        Ei nu vor mai ieşi cu drag

                        Să-ntindă mâinile din prag,

                        Să-i iau cu mine-n şea pe rând!

                        Ei nu vor mai ieşi râzând

                        În calea mea şirag!

 

                        Copiii mei cum să-i îmbun

                        Nevestei mele ce să-i spun,

                        Când va-ntreba de El-Zorab

                        Va râde-ntregul neam arab

                        De bietul Ben-Ardun!

 

                        Raira, tu, nevasta mea,

                        Pe El-Zorab nu-l vei vedea

                        De-acum, urmându-te la pas,

                        Nici în genunchi la al tău glas

                        El nu va mai cădea!

 

                        Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,

                        N-ai să-l mai vezi în zbor nebun

                        Pe urma unui şoim uşor

                        Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;

                        Nu-i vei pofti: Drum bun!

 

                        Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt

                        Ardun al tău în alb vestmânt;

                        Şi ca să simţi sosirea lui

                        Mai mult de-acum tu n-o să pui

                        Urechea la pământ!

 

                        O, calul meu! Tu, fala mea,

                        De-acum eu nu te voi vedea

                        Cum ţii tu nările-n pământ

                        Şi coada ta fuior în vânt,

                        În zbor de rândunea!

 

                        Cum mesteci spuma albă-n frâu,

                        Cum joci al coamei galben râu.

                        Cum iei pământul în galop

                        Şi cum te-aşterni ca un potop

                        De trăsnete-n pustiu!

 

                        Ştia pustiul de noi doi

                        Şi zarea se-ngrozea de noi

                        Şi tu de-acum al cui vei fi?

                        Şi cine te va mai scuti

                        De vânturi şi de ploi?

 

                        Nu vor grăi cu tine blând,

                        Te-or înjura cu toţi pe rând

                        Şi te vor bate, odorul meu,

                        Şi te-or purta şi mult, şi greu;

                        Lăsa te vor flămând!

 

                        Şi te vor bate, odorul meu,

                        Să mori tu, cel crescut de noi!

                        Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,

                        Dar fără cal eu ce să fac:

                        Dă-mi calul înapoi!

 

                        Se-ncruntă paşa: Eşti nebun?

                        Voieşti pe ianiceri să-i pun

                        Să te dea câinilor? Aşa!

                        E calul meu, şi n-aştepta

                        De două ori să-ţi spun!

                        Al tău? Acel care-l crescu

                        Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?

                        De dreapta cui ascultă el,

                        Din leu turbat făcându-l miel?

                        Al tău? O, paşă, nu!

 

                        Al meu e! Pentru calul meu

                        Mă prind de piept cu Dumnezeu

                        Ai inimă! Tu poţi să ai

                        Mai vrednici şi mai mândri cai,

                        Dar eu, stăpâne, eu?

 

                        Întreagă mila ta o cer!

                        Allah e drept şi-Allah din cer

                        Va judeca ce-i între noi,

                        Că mă răpeşti şi mă despoi,

                        M-arunci pe drum să pier.

 

                        Şi lumea te va blestema,

                        Că-i blestem făptuirea ta!

                        Voi merge, paşă, să cerşesc,

                        Dar mila voastră n-o primesc

                        Ce bine-mi poţi tu da?

 

                        Dă paşa semn. Să-l dezbrăcaţi

                        Şi binele în vergi i-l daţi!

                        Sar eunucii, vin, îl prind

                        Se-ntoarce arabul răsărind

                        Cu ochii îngheţaţi…

 

                        El scoate grabnic un pumnal,

                        Şi-un val de sânge, roşu val

                        De sânge cald a izvorât

                        Din nobil-încomatul gât,

                        Şi cade mortul cal.

 

                        Stă paşa beat, cu ochi topiţi,

                        Se trag spahiii-ncremeniţi.

                        Şi-arabul, în genunchi plecat,

                        Sărută sângele-nchegat

                        Pe ochii-nţepeniţi.

 

                        Să-ntoarce apoi cu ochi păgâni

                        Şi-aruncă fierul crunt din mâini:

                        Te-or răzbuna copiii mei!

                        Şi-acum mă taie, dacă vrei,

                        Şi aruncă-mă la câini!