Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Dragostea păcurărească

                        Sună coasta; turma-ncet

                        Peste câmpuri face-şi calea;

                        Latră câini de sună valea,

                        Iar de-alături prin spinet

                        Se iveşte, alene vine

                        Flăcău nalt cu pasuri line.

 

                        S-opresc turmele-n izvor

                        Şi din răcoroasa apă

                        Ele-n vreme ce s-adapă,

                        Păcuraru-n preajma lor

                        Reazemă-se de-un fag; şede

                        Supărat, zdrobit se vede.

 

                        Pe-a lui frunte nori s-adun

                        Şi privirile-i curate

                        De grei picuri par udate;

                        El tresare: nu-i semn bun,

                        Căci tot stă căzut pe gânduri

                        Şi suspină-n dese rânduri.

 

                        Cum nu-i neamţul blestemat,

                        Căci se face, ce se face,

                        Multor feciori nu dă pace

                        Şi nici mie nu mi-a dat,

                        Că m-a scos din sat afară

                        Să mă ducă-n altă ţară!

 

                        Vai, şi neamţul nu-i milos,

                        Nu se uită şi nu cată

                        De-i eşti frate, de-i eşti tată,

                        Numai om să fii frumos;

                        Te dezbracă şi te tunde

                        Şi cătană te răspunde.

 

                        Iar cătană… n-ar fi greu

                        Şi plăcea mi-ar, plăcea mie

                        Să tot fiu în cătănie,

                        Dac-aş fi-n pământul meu

                        Să trăiesc, cum se trăieşte,

                        Cum ştim noi, ardeleneşte!

 

                        Dar te duc, ca să fii dus

                        Şi să nu mai vii acasă,

                        Căci cu anii nu te lasă

                        Din porunci; şi-acolo nu-s

                        Oameni cu inimă bună,

                        Vorbe dulci măcar să-ţi spună!

 

                        Vai, să merg în loc de chin,

                        Unde n-am cu dor nici frate

                        Şi nici om cu bunătate,

                        Căci străinu-i tot străin:

                        Tragi de moarte şi te vede,

                        El te bate, nu te crede…

 

                        Cât mi-a fost mie de drag

                        Să mân oile, să pască,

                        Caprele să rătăcească

                        Prin pădurile de fag

                        Şi din bucium câteodată

                        Să cânt hora legănată!

 

                        Să văd codrul plin de-areţi

                        Şi cârlanii cum s-alungă;

                        Iar în amurgit la strungă

                        Să mulg laptele-n găleţi

                        Şi să-mi fac eu singur slujbă,

                        Crestături făcând pe cujbă!

 

                        Oh, şi-acum să dau de greu,

                        Să mă ducă doru-n lume

                        Şi să fiu silit anume,

                        Ca să-mi las pământul meu;

                        Să las fraţi, să las o mamă,

                        Supărată-a bună seamă!

 

                        Vai, să mă despart acum

                        De berbeci şi miorele

                        Şi de voi, dragele mele

                        Oi, care-mi făcurăţi drum

                        Prin senin, ca şi prin ploaie

                        La livezi şi la zăvoaie.

 

                        Să las lunca cea cu spini

                        Şi să nu mai văd pe luncă

                        Lătrând câinii cum s-aruncă

                        Peste rât, când păcuini

                        Înfricate de vreun tropot

                        Fac să sune glas de clopot!

 

                        Să las multe lucruri dragi;

                        Eu să mă despart de stână,

                        Să las silha cea bătrână,

                        Să las codrul cel cu fagi,

                        Să las crânguri, să las cucii,

                        Şi poiana cu bulbucii!

 

                        Să las văi, unde scobor

                        Capete de curcubeie;

                        Să las stanişti şi nedeie,

                        Şi să schimb tăcerea lor

                        Cu mult zgomot, multă larmă

                        Din cetate şi cazarmă!

 

                        Şi să las fluierul meu,

                        Şi să nu mai cânt pe dânsul

                        Doine vechi; îmi vine plânsul,

                        Când ştiu bine, cum că eu

                        Am s-apuc în loc de fluier

                        Puşca cea cu rece şuier!

 

                        Oh, şi-apoi… atâta dor,

                        După doi ochi de mărgele,

                        Dup-un struţ de viorele,

                        Strâns lipit de sânişor!

                        Doamne, Doamne, cu ce soartă

                        Tu mă dai de viu la moarte!

 

                        Ştiu eu că la străini sânt

                        Câte lucruri de minune,

                        Câte nu se mai pot spune

                        Şi n-au seamăn pe pământ:

                        Turnuri mari până la stele,

                        De te pierzi privind la ele!

 

                        Şi pe acolo-s numai mări,

                        Şi corăbii şi ostroave,

                        Potcoviţi cai cu potcoave

                        De argint; şi-n alte ţări

                        Umblă cel din urmă faur,

                        Îmbrăcat în strai de aur!

 

                        Şi spun cum că poţi vedea

                        Alte lumi, şi-acolo, Doamne!

                        Într-un an sunt două toamne

                        Şi nu cade iarna grea;

                        Ba mai spun că este-o ţară,

                        Unde-i de-a pururea vară!

 

                        Poate fi, căci ce folos!

                        Pentru mine, ard-o focul,

                        Ard-o, chiar să fie locul

                        Cum e raiul de frumos!

                        Nu vreau ţări de fală pline,

                        Lase-mă p-aci pe mine!

 

                        Căci p-aicea m-am dedat

                        Cu vremi grele, cu vremi bune

                        Şi cu ploi şi cu furtuni

                        Şi cu cer înnegurat:

                        Eu ştiu munţii, dar mai bine

                        Mă ştiu ei întregi pe mine!

 

                        De pe-aceste locuri eu,

                        Nu m-aş duce niciodată,

                        Căci în ţară-nstrăinată

                        Ştiu că plânge-voi mereu;

                        Vai, putea-voi trăi oare

                        Fără miei, fără mioare?

 

                        Tot cu dorul eu să fiu?

                        Tot cu jale fără seamă

                        Şi de tată şi de mamă

                        Eu nimica să nu ştiu?

                        De părinţi, de fraţi, sărmanii,

                        Să port dor, sa-l port cu anii?

 

                        Vai, şi-n sate până când

                        Hori de brâu se vor întinde

                        Şi cu fete se vor prinde

                        Veselii flăcăi jucând,

                        Singur eu în altă ţară

                        Să mă lupt cu jale-amară?

 

                        Şi la clacă şi la nunţi

                        Şi la glume-n şezătoare

                        Numai eu să nu fiu oare?

                        Şi pe coamele de munţi

                        Să facă ce-or vrea păstorii,

                        Eu s-ascult ce zic maiorii?

 

                        Oh, şi-apoi să fiu închis,

                        Între ziduri de cetate,

                        Unde soarele străbate

                        Numai rar şi ca prin vis

                        Şi să plâng cu lacrămi crunte,

                        Largul meu, ce-aveam la munte?

 

                        Ţări străine! Mult amar,

                        Mult amar de cine-şi lasă

                        Mamă şi fraţi buni acasă!

                        Vai, şi mie aşa-mi lăsară

                        Sorţile, ca să am parte

                        De trai greu şi-n ţări departe!

 

                        Scris mi-e cum să petrec!

                        Să vă las câmpii iubite,

                        Oi de mine păstorite

                        Să vă las, căci mâine plec!

                        Oare după ani de jele

                        Iar veţi fi voi ale mele?

 

                        Reînturna-voi oare când?

                        Prin poiana de la Cruce

                        Mai putea-mă voi eu duce,

                        Mai putea-voi eu, lătrând

                        Şi pitit dup-o movilă,

                        Să-nspăimânt câte-o copilă?

 

                        Mai trăi-voi primăveri

                        Să-mi văd turmele şi câinii?

                        Şi cu baciu-n preajma stânei

                        Mai cerca ne-om în puteri,

                        Spre-a vădi care-i mai harnic

                        De pus caşii pe comarnic?

 

                        Şi de-acum în sărbători,

                        Părăsindu-mi mieluşeaua,

                        Mai juca-voi arcăneaua?

                        Şi de-acum în şezători

                        Voi mai fi să fiu pe lume,

                        Fetele să-mi pună nume?

 

                        Nu ştiu cum am să trăiesc

                        Colo-n ţările străine,

                        Însă ştiu atâta bine

                        Că-n dor am să mă topesc,

                        Şi-n veci nu-mi va bate vântul

                        Să-mi mai văd din nou pământul!

 

                        Ştiu eu, că de-acum mai mult

                        N-am să văd câmpii cu soare,

                        N-am să păstoresc mioare,

                        Glas de clopot n-am s-ascult.

                        Şi vătui pe coasta lată

                        N-am să mân eu niciodată!

 

                        N-am să văd peste răzor

                        Mai mult mieii cum aleargă,

                        Nici miori pe lunca largă.

                        Nici înterţii la izvor;

                        N-am să văd de-acuma iezii

                        Pe la marginea livezii!

 

                        Şi pe coasta cu hamei

                        Nu mă va mai duce dorul,

                        Ca să tai eu cu toporul

                        Din fag frunza, pentru miei;

                        Şi-n poiana de la Cruce

                        Veci de veci nu m-oi mai duce!