Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Doina

                        Copilo, tu eşti gata

                        De-a pururea să plângi!

                        Şi când eşti tristă, Doino,

                        Tu inima ne-o frângi.

                        Dar nu ştiu cum, e bine

                        Când plângi, că-n urma ta

                        Noi plângem toţi, şi-amarul

                        Mai dulce ni-e aşa.

                        Şi toate plâng cu tine

                        Şi toate te-nţeleg,

                        Că-n versul tău cel jalnic

                        Vorbeşte-un neam întreg.

 

                        Pe fete-n faptul serii

                        Le-ntâmpini la izvor,

                        Tu singură stăpână

                        Pe sufletele lor.

                        Le-nveţi ce e iubirea

                        Şi râzi cu ochi şireţi,

                        Deodat-apoi te-ntuneci

                        Şi cântece le-nveţi:

                        Să cânte ziua-n luncă

                        Şi seara când se-ntorc,

                        Când triste-n pragul tinzii

                        Stau singure şi torc.

 

                        Când merg flăcăi la oaste

                        Cu lacrimi tu-i petreci

                        Şi stai cu ei, ţi-e milă

                        Să-i laşi pustii, să pleci.

                        Cântând le-aduci aminte

                        De-o fată din vecini,

                        De mame şi de-ogorul

                        Umplut acum de spini.

                        Şi când i-omoară dorul

                        Şi-n jurul tău se strâng,

                        Pui fluierul la gură

                        Şi cânţi, iar dânşii plâng.

 

                        E plin de oameni câmpul,

                        Tu, Doino, în rând cu ei.

                        Moşnegi şi oameni tineri

                        Şi tinere femei

                        Adună fânu-n stoguri

                        Şi snop din spice fac

                        Din scutece copilul

                        Când plânge-n săhăidac

                        Te duci şi-l joci pe braţe

                        Şi-l culci apoi pe sân,

                        Şi-i cânţi s-adoarmă în umbra

                        Căpiţelor de fân.

 

                        Din văi tu vezi amurgul

                        Spre culmi înaintând,

                        Pe coaste-auzi pâraie

                        Prin noapte zgomotând,

                        Şi-asculţi ce spune codrul

                        Când plânge ziua-ncet

                        Ah, toate, Doino, toate

                        Te fac să fii poet.

                        Şi, singură cu turma,

                        Privind pierdută-n zări

                        Spui munţilor durerea

                        Prin jalnice cântări.

 

                        Pe deal românul ară

                        Slăbit de-amar şi frânt.

                        Abia-şi apasă fierul

                        În umedul pământ.

                        Tu-l vezi sărman, şi tremuri

                        Să-l mângâi în nevoi.

                        Şi mergi cu el alături

                        Cântând pe lângă boi.

                        Iar bieţii boi se uită

                        Cu milă la stăpân

                        Pricep şi ei durerea

                        Sărmanului român.

 

                        Eu te-am văzut odată

                        Frumoasă ca un sfânt,

                        În jur stăteau bătrânii

                        Cu frunţile-n pământ.

                        Cântai, ca-n vis, de-o lume

                        Trăită-ntr-alte vremi,

                        De oameni dragi, din groapă

                        Pe nume vrând să-i chemi.

                        Şi-ncet, din vreme-n vreme,

                        Bătrânii-n jur clipeau

                        Şi mânecile hainei

                        La ochi şi le puneau.

 

                        Dar iată! Cu ochi tulburi

                        Tu stai între voinici,

                        Te văd cum juri şi blestemi

                        Şi pumnii ţi-i rădici!

                        Pribegi de bir şi clacă,

                        Copii fără noroc,

                        Tu-i strângi în codru noaptea

                        Sub brazi pe lângă foc.

                        Şi cânţi cu glas sălbatec,

                        Şi-n jur ei cântă-n cor

                        Cântări întunecate

                        Ca sufletele lor.

 

                        Când ştii haiduci în codru

                        Te prinzi cu ei fărtat,

                        Li-arăţi poteci ascunse,

                        Pe stânci le-aşterni tu pat.

                        Când pun picioru-n scară,

                        Ţii roibul lor de frâu;

                        Grăbit, când prind ei puşca,

                        Scoţi plumbii de la brâu:

                        Iar când ochesc, cu hohot

                        Tu râzi, căci plumbii moi

                        S-au dus în piept de-a dreptul

                        Spurcatului ciocoi.

 

                        Ai tăi suntem! Străinii

                        Te-ar pierde de-ar putea;

                        Dar când te-am pierde, Doino,

                        Ai cui am rămânea?

                        Să nu ne laşi, iubito,

                        De dragul tău trăim:

                        Săraci suntem cu toţii,

                        Săraci, dar te iubim!

                        Rămâi, că ne eşti doamnă

                        Şi lege-i al tău glas,

                        Învaţă-ne să plângem

                        C-atât ne-a mai rămas!