Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Coloana de atac

                        Porniserăm din văi adânci

                        Şi ne târam acum pe brânci

 

                        Să nu ne prindă Osman de veste,

                        Că năzuim la deal spre creste,

 

                        Căci veste de-ar fi prins ai săi,

                        Noi n-am mai fi ieşit din văi.

 

                        Şi-aşa cu-ncredere vegheată

                        Noi răsărim pe deal deodată.

 

                        Ne văd păgânii, sar pe zid,

                        Potop de foc spre noi deschid.

 

                        Dar noi prin foc o rupem iute,

                        Crezându-ne pe sub redute.

 

                        Şi nu eram! Vedeam de sus

                        Că altfel e de cum ne-au spus,

 

                        Că până acolo-i lungă cale,

                        O râpă-n drum şi-adânca vale.

 

                        O clipă ca-mpietriţi am stat;

                        Maiorul însă-a şi plecat

 

                        Şi ne-am făcut cu toţii cruce:

                        Ei, ducă ne-n ce foc ne-o duce!

 

                        La vale, acum, pe râpi curând

                        Un rând e mort, mai moare-un rând.

 

                        Cad bombele-n pământ şi scurmă

                        Şi altele mai vin pe urmă;

 

                        Ca grindina şi plumbii cad,

                        Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

 

                        Şi-un plumb veni cumplit cu zborul

                        Şi fără glas căzu maiorul.

 

                        Atunci un ofiţer înalt,

                        Cu spada-n vânt, iar celălalt,

 

                        Trăgând mereu din carabină,

                        Săriră-n front; iar pe colină

 

                        Noi după dânşii, cot la cot,

                        Suiam orbiş, noi, leatul tot.

 

                        Cat ai clipi, muream o sută,

                        Muream mai mulţi, căci din redută

 

                        Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,

                        Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

 

                        Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,

                        Căzuse vârfuind mormanul,

 

                        Iar celălalt, acel ce-ochea,

                        Muri trăsnit în faţa mea.

 

                        Căci uite-aşa văzui de bine

                        Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

 

                        Iar bietul căpitan nu-ş cum

                        Se puse morţii drept în drum.

 

                        Am dat să-l prind, ca să nu cadă

                        Şi-atunci căzui cu el grămadă

 

                        Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,

                        Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

 

                        M-am pomenit la şanţ deodată

                        Şi-o cârp-aveam la cap legată.

 

                        De ce şi când, de mâna cui?

                        Şi-atâta drum eu când făcui?

 

                        Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,

                        Căci tot străini pe lângă mine.

 

                        Dar cârpa, orice taină-avea,

                        Atâta ştiu: c-a fost a mea

 

                        Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul

                        Şi scoborâm de-a valma şanţul.

 

                        Sărim şi noi, şi turcii sar

                        Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

 

                        Ne batem ca-n pierzarea minţii,

                        Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

 

                        Şi piept la piept ne zvârcolim,

                        Străbatem repezi şi răzbim.

 

                        Închid de veci nizamii gura,

                        Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

 

                        Ieşim apoi, ca duşi de vânt,

                        Pe faţa negrului pământ.

 

                        Pe lături ne-ntărim şireagul:

                        Şi iat-un căpitan cu steagul

 

                        În fruntea noastră drum făcu:

                        Ura, băieţi, acu-i acu!

 

                        Roiesc turbaţi pe zid păgânii,

                        Sub zid se-ndeasă orbiş românii

 

                        Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,

                        Străbat mereu făcându-şi drum.

 

                        Trăsniţi, copii, tot după mine!

                        Noi trăsnet după el, vezi bine.

 

                        Şi iată-l, căpitanu-i sus

                        Pe meterez un braţ a pus,

 

                        Dar şapte turci pe el săriră,

                        Şi şapte săbii-l şi loviră,

 

                        Şi-al optulea, un turc bărbos,

                        Izbi turbat de sus în jos

 

                        În piept cu patul puştii, fiara

                        Şi-atunci pocnind se rupse scara

 

                        Şi bietul căpitan căzu

                        Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

 

                        Căci s-adunau păgânii gloată

                        Şi-un om era reduta toată,

 

                        Şi-ntregul parapet un fes,

                        Atâta se-ngloteau de des.

 

                        Cădeam ca frunzele de brumă,

                        Iar sângele curgea cu spumă.

 

                        Nici loc să stai, nici drum să treci

                        Şi fum de puşcă, să te-neci.

 

                        Şi ce-am văzut atunci minune

                        Şi-n groapă morţilor voi spune!

 

                        Nici chip de-acu să mergi în foc,

                        Nici chip să stai sub zid pe loc.

 

                        Se dete semn atuncea oastei

                        Să părăsească clinul coastei

 

                        Şi ne-am retras departe-n văi,

                        Striviţi, o mână de flăcăi,

 

                        Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,

                        Cu sufletul topit de jale.