Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Cetatea Neamţului

                        Sunt cu ceară picurate

                        Filele-n bucoavna mea,

                        Dar citesc, cum pot, în ea.

                        Spune-acolo de-o cetate

                        Care Neamţul se numea

                        Şi-au zidit-o, spune-n cronici,

                        Nemţi, germani sau teutonici.

 

                        E ruină azi de veacuri.

                        Unde-o fi? Vezi asta-i greu!

                        Cine credeţi că sunt eu

                        Ca să ştiu atâtea fleacuri!

                        Cui va şti, îi dau un leu.

                        Zici că afli-n cărţi de şcoală?

                        Aş! Rămâi cu mâna goală.

 

                        Deci, în ceasul dimineţii,

                        Când prânzesc acei ce au,

                        În cetate-aici erau,

                        Lângă comandantul pieţii,

                        Toţi străjerii şi-aşteptau,

                        Povestind şi-ntinşi pe iarbă,

                        Chiseliţa să le fiarbă.

 

                        Dar, pe când Guzgan răstoarnă

                        Mămăliga din ceaun,

                        Din clopotniţă Tăun

                        Sun-afurisit din goarnă.

                        Unu-i strigă: Eşti nebun!

                        Altul: Ce-ai tu dacă strigă?

                        I-o fi dor de mămăligă.

 

                        Dar se-ntorc spre zid plăieşii;

                        Văd pe şes un nor de oşti.

                        Măi Istrate, tu-i cunoşti:

                        Turcii sunt? Ba, parcă leşii,

                        Vin încoace. Păi, sunt proşti?

                        Bat şi ei cel drum, ca mânzul,

                        Să ne strice nouă prânzul.

 

                        Leşi erau. Sobiesky-vodă

                        Rătăci p-aici prin văi,

                        Căci pe-atunci era la modă

                        Vara, când plecau la băi,

                        Regii meşteri în bătăi

                        Să-şi ia drumul încotrova

                        Totdeauna prin Moldova.

 

                        Şi plecau fără merinde

                        Căci aşa era bonton

                        Să mănânce tot plocon,

                        Ce puteau ici-colo prinde.

                        Dar acest slăvit Ion

                        Îşi avu-n desagi slănina.

                        Şi-i pierdu, să-i bată vina!

 

                        Deci, cu oşti, vestitul rigă,

                        Cum umbla pe-aici flămând

                        Şi simţi, prin văi trecând,

                        Aburi calzi de mămăligă,

                        Ştiu şi eu ce-i dete în gând,

                        Că-şi opri deodată pasul,

                        Tot trăgând în vânt cu nasul.

 

                        E vrun praznic în cetate.

                        Ştefan vodă… El mi-ar da!

                        Cred că nu, măria ta,

                        Că-i un drac şi jumătate,

                        Nu prea dă, că-i el aşa.

                        Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!

                        Eu ori el bătu Vieana?

 

                        Domn ca mine cât trăieşte

                        Nu-i deprins să înghită-n sec.

                        Iar un general zevzec,

                        Răspunzând pe latineşte

                        Zise: Dobre ciolovec!

                        Şi-ntinzând sub zid armata,

                        Iată-l ciolovecul gata.

 

                        Şi bum-bum apoi cu tunul,

                        Fir-ar ei de râs, poleci!

                        Mai pe vine să te pleci,

                        Cârlănaş! Şi dă ceaunul

                        Mai departe, tu, Berheci,

                        Că ni-l sparg cu-mpuşcătura

                        Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

 

                        Dar plăieşii din cetate

                        Răspundeau vârtos şi ei:

                        Comandantul Onofrei,

                        Cel cu pletele-ncurcate,

                        Şi cu straiul încins cu tei,

                        Dând adânc zăvorul porţii,

                        Se zbătea ca-n ceasul morţii.

 

                        Şi-au bătut o săptămână

                        Leşii-n zid; dar zidul, prost,

                        Sta pe loc, pe cum a fost.

                        Însuşi riga, într-o mână

                        C-un pistol, din adăpost,

                        Da pe Ştefan la toţi dracii

                        Şi-mpuşca la rând copacii.

 

                        Deci, văzând că nici nu-l lasă

                        Să se ducă-n treaba lui,

                        Şi nici pomeneală nu-i

                        De a-l pofti la ei la masă,

                        Şi flămând vai, ce mai spui

                        O luă mai pe departe,

                        Pe genunchi scriind o carte.

 

                        Hai şi descuiaţi odată!

                        Şi tovarăşi să vă fim.

                        Mândru cântec ce mai ştim,

                        Marş francez, fără de plată.

                        Nu vi-e milă că pierim?

                        Poate-o ploaie să ne-apuce…

                        Nu ştim drumul, că ne-am duce.

 

                        După ce-au citit pitacul,

                        Onofrei ieşi pe zid:

                        Măi, poleci, eu vă deschid,

                        Dar să nu vă puie dracul

                        Să minţiţi, că vă ucid!

                        Iar de marşuri mi-e cam scârbă,

                        Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

 

                        Iată poarta se descuie.

                        Leşii, n vale, pe sub plopi,

                        Se crucesc, se cred miopi

                        Ce văd ei? Din cetăţuie

                        Doi cu doi, vreo zece şchiopi,

                        Onofrei ridică tonul:

                        Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

 

                        Cu sprâncenele-ncruntate

                        Strigă rex: Sto pojo boi?

                        Cine dracul sunteţi voi?

                        Noi? Plăieşii din cetate.

                        Zece-am fost, pieriră doi.

                        Rex făcu o mutră lungă,

                        De credeai că vrea să-mpungă.

 

                        Pentru voi a fost gâlceava?

                        Dar boierii? Ce gândeşti!

                        Noi să ştim? Prin Tirchileşti.

                        Domnul unde-i? E-n Suceava.

                        Dar poporul? La Plăieşti.

                        Drace, asta-i de poveste!

                        N-aţi ascuns prin turn neveste?

 

                        Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?

                        Noi suntem creştini curaţi:

                        Ăştia nu sunt însuraţi,

                        Eu de zece ani n-am babă,

                        Voi după femei umblaţi?

                        Zbârlea are-n Huşi, săracul,

                        Dar urâtă, goală-dracul!

                        Dar comori ascunse-n oală

                        Şi-ngropate! Oale, spui?

                        Le-am lăsat să facă pui.

 

                        Una-i ştirbă, şi-alta goală;

                        Nici o pricopseală nu-i!

                        De le vrei plocon ori pradă

                        Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

 

                        Rex atunci: Vă tai grămadă!

                        Dar a stat cu mâna-n sus

                        Căci aminte şi-a adus

                        Că-i e teaca fără spadă:

                        În Liow zălog şi-a pus

                        Spada cea cu steme duble

                        Pentru-un pol şi două ruble!

 

                        Dând din mâini ca cel ce-alungă

                        Gânduri rele: Eu sunt bun.

                        Apropo, ce-am vrut să spun?

                        Onofrei, te văd cu pungă,

                        Dă-mi o mână de tutun.

                        N-am fumat de-o săptămână,

                        Pune-l ici, te rog, în mână.

 

                        Şi-aprinzând chibritu-n pripă,

                        Mulţumit privea la fum.

                        Onofrei, să-mi spui acum,

                        Şi-apăsa cu unghia-n pipă,

                        Cum mi-ai stat tu mie-n drum?

                        Nu ştiai tu de-a mea faimă

                        Ca să stai năuc de spaimă?

 

                        Dar glumesc aşa! mă iartă,

                        Eşti erou, s-a hotărât,

                        Deşi porţi pe după gât

                        Traistă… hai, şi nu-i deşartă?

                        O văzui numaidecât

                        Ai într-însa plumbi, de toate.

                        Brânză, caş şi pâine poate?

 

                        Brânză nu, dar am pogace

                        Ş-usturoi, măria-ta.

                        Usturoi! Şi-l poţi mânca?

                        Dar la urmă, cui i place…

                        Mon Dieu! Nu te supăra:

                        Tot făcurăm noi doi pacea:

                        Ia să văd, cum e pogacea?

 

                        Şi apucând cu mâini grăbite,

                        Rupt de foame ca un lup,

                        Rupe rex, cu toţii rup,

                        Onofrei al meu, iubite,

                        Vin la neica să te pup!

                        Şi-l pupa viteazul rigă

                        Şi-ndopa la mămăligă.

 

                        Ce-a mai fost puţin ne pasă.

                        Au plecat polonii-n sus,

                        Iar plăieşii-n jos s-au dus

                        La Neculcea drept acasă,

                        Iar acesta-n cărţi i-a pus.

                        Şi din Dorna până-n Tulcea,

                        Toţi citesc ce-a scris Neculcea.