Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Carol IX

                        La Saint-Germain de mult s-a dat

                        Signal, că s-a deschis de-acum mormântul.

                        În sânge Noaptea şi-a scăldat vestmântul,

                        Să-l pună giulgiu pe morţi. Şi spintecat

                        De plumbi, gemea Parisul, cum în sânge

                        Un laş rănit să-ntinde şi să strânge

                        Cu răcnet zvârcolind mişelu-i trup,

                        Când dinţii lui cei plini de spumă rup

                        Din putreda lui rană.

 

                        Şi-n vreme ce Parisul, plin

                        De fum, murea, nepregătit să moară,

                        Carol în Toullerii cânta-n vioară

                        Încet şi plângător, un cald suspin

                        Ca ruga unei mame la mormântul

                        Copiilor. Simfonic sună cântul;

                        Iar ochii lui zâmbesc de-un cald fior,

                        Dar tot mai mult îşi pierd seninul lor

                        Strângând în ei furtuna.

 

                        Sarcastic coardele vibrând

                        Sub mâna cea cu joc îndemânatic

                        Gemeau acum scârbos, urlau sălbatic,

                        Şi-artistul lor urla şi ci, râzând

                        – „S-aduci pe Enric!” strigă el şi lasă

                        Vioara lângă el pe-un colţ de masă,

                        „Pe Enric, mai curând! Nu pot cânta!”

                        Plimbându-se grăbit, el aştepta.

                        Şi-n urmă vine Enric.

 

                        „Ce-i asta, Sir? Aud de-un ceas

                        Trosniri de puşti şi răcnete nebune;

                        Eu simţ miros de sânge. Rege, spune!

                        Şi eu stau prins, de ce?” Atunci a tras

                        Perdelele şi, deschizând fereastra,

                        Carol a hohotit: „Mă-ntrebi ce-i asta?

                        Sunt câni ce mor pe drum, sunt hughenoţi;

                        Eu vreau să scap de ei, să piară toţi

                        Pricepi ce-i asta Enric?”

 

                        Cu paşii largi şi tremurând

                        Ca o moul beat de-o clipă bestială,

                        Carol trecea înviforat prin sală,

                        Şi-n urmă piept la piept cu Enric stând

                        L-a prins de braţ: „Şi tu, de care lege?

                        Eşti hughenot şi tu, aşa-i” – „Eu, rege?

                        Eu ţin să cred aşa cum au crezut

                        Părinţii mei! Sunt hughenot născut

                        Eu n-am să mor catolic!”

 

                        „Tu crezi, ce vrei!” Şi-atunci el supt

                        De furie: „Ce-i câne, azi să moară”

                        Izbi cu pumnu-n masă spre vioară,

                        Şi-n murmur carnea pumnului a rupt;

                        Cald sângele-a ţâşnit din lovitură –

                        El, de durerii, urlând a dus la gură

                        Zdrobitul pumn şi-apoi înnebunit

                        S-a tras doi paşi năvalnici şi-a ţintit

                        În Enric carabina.

 

                        Făcând vioara scut, din cot

                        Alt scut făcând: „El, dă! Ai fi zdrobit-o

                        Cu pumnul; tot atât! De-am mântuit-o,

                        Zdrobeşte-o dar acum cu piept cu tot!”

                        Carol a tresărit. „Nu, nu pe tine!

                        Dar dă-mi un om, un om! Pe orişicine,

                        Vreau carne, sânge, moarte; vreau s-omor!”

                        Şi plumb a tras în primul trecător

                        Pe drum de pe fereastră.

 

                        Mânia-i sângerase-n nări,

                        Aprinşii ochi si-au dezlegat furtuna

                        Sălbaticei porniri, şi cum e luna

                        Când ziua câteodată iese-n zări,

                        Aşa era. O viperă flămândă;

                        Şi când s-a întors, cu arma fumegândă

                        Bătu-n pământ, şi ca un scos din minţi,

                        Cu ochii-nchişi el a scrâşnit în dinţi,

                        „Vai, du-te Enric, du-te!”