Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Andromahe

                        Iată-i chiotind în cânturi,

                        Cupe-ncununând cu vin;

                        Flota cu sprijin de vânturi

                        Vâjâie sub cer senin –

                        O, nu fierbi, adânc al mării,

                        Şi furtuni tu nu stârneşti

                        Ca s-azvârli îndepărtării

                        Rămăşiţele greceşti;

                        Zeus, nu zgudui tu rotundul

                        Cerului cu foc etern,

                        Ca să-i vânturi în afundul

                        Nopţii veşnice-n Infern!

 

                        De-am putut scăpa de săbii,

                        Flăcări ne-au încins pe loc;

                        Robi ajuns-am pe corăbii,

                        De-am putut scăpa de foc!

                        Vai, şi de-au scăpat o seamă

                        De robie, unde sunt?

                        Chinul ăsta cum se cheamă,

                        Când de viu eşti în mormânt

                        Rătăcind printre ruine,

                        Troia moart-o vor vedea,

                        Şi le-ar fi cu mult mai bine

                        Dac-ar fi pierit sub ea!

 

                        Dar şi-atât e mângâiere,

                        Cu iubiţii tăi să fii

                        La un loc şi-ntr-o durere;

                        Şi e dulce gând să ştii

                        Că cenuşa ta udată

                        De vrun binefăcător

                        Va zăcea amestecată

                        Vecinic cu cenuşa lor!

                        Însă noi, pe mări, robite

                        Urgisiţilor ahei,

                        Noi ne ducem risipite

                        Prin pământuri fără zei!

 

                        Tu mi-ai prevăzut mormântul,

                        Tu Casandra,şi-ai tăcut?

                        Nimeni nu-ţi credea cuvântul,

                        Însă eu l-aş fi crezut!

                        Astăzi n-aş pluti spre Ftia,

                        Îndurând potop de-ocări;

                        Noi n-am suferi robia

                        Celei mai mişele ţări!

                        Eu prin Skyros, tu-n Micene

                        Roab-a regelui să gemi –

                        Ţara unde cresc Helene

                        Şi se nasc Neoptolemi!

 

                        Plânge tânguita gloată,

                        Plâng şi eu privind la ea:

                        Ah, din lumea asta toată

                        Eu am partea cea mai rea!

                        Îl urăsc, şi el, turbatul,

                        Nemilos cu mine nu-i;

                        Cel ce mi-a ucis bărbatul

                        Azi mă are-n voia lui!

                        Întunerec mă-mpresoară,

                        Mâinile pe când îmi frâng,

                        Şi vedenii-n jur îmi zboară

                        Şi împrejuru-mi toate plâng

 

                        Plâng lopeţile, şi plânge

                        Marea cu murmur amar –

                        Iată-l, gol şi plin de sânge,

                        Hector, şi-i târât de car.

                        Risipită-n vânt viaţa

                        Strop de strop din el s-a stors,

                        Şi, murind, strivit, cu faţa

                        Bietul e spre Troia-ntors.

                        De fiori încremeneşte

                        Largul apelor adânci,

                        Şi de vaiet lung vuieşte

                        Golul mucedelor stânci!

 

                        Şi mă-ntorc… şi mi s-arată

                        Sângele-mproşcat pe zid,

                        Şi, gemând cutremurată,

                        Lumea ochilor mi-o închid.

                        Nici o milă n-au mişeii!

                        De-un copil nepriceput

                        Tremurau pierduţi aheii

                        Şi-Agamemnon s-a temut.

                        O, şi sunt viteji! şi tată

                        Au pe Phoebus! Cum te mint

                        Şi tu nu-i stârpeşti odată,

                        Mândre zeu cu arc de-argint!

 

                        Iar prin noapte, când, pe puntea

                        Tigrului, eu de dureri

                        Îmi îngrop în palme fruntea,

                        Vine-ncet printre străjeri

                        Hector aducând de mână

                        Pe copil, frumos şi blând;

                        Glasul apelor se-ngână,

                        Pânzele vuiesc gemând:

                        Şi pe când la piept ne strângem,

                        Plânge tată şi copil,

                        Şi tustrei prin noapte plângem —

                        Evoe-n Infern, Ahil!

 

                        O, dolopi, şi v-amăgeşte

                        Gândul că, râzând de sorţi,

                        Azi prin mine se-njoseşte

                        Cel mai vrednic dintre morţi!

                        Că din cercul nemuririi

                        Smuls ieşi-va, voi păgâni,

                        Cel ce v-azvârli pieririi

                        Pe la Xantus, ca pe câni?

                        Iar tu crezi că-i trecătoare

                        Jalea mea pe care-o gem?

                        Că mă vei călca-n picioare,

                        Barbare Neoptolem?

 

                        Blestemată fie ţara

                        Care v-a născut pe toţi!

                        Ura lumilor şi-ocara

                        Moşteniţi-o la nepoţi!

                        Iar pe tine-n rând cu orbii

                        Foamea poartă-te prin uşi,

                        De pe câmpi adune-ţi corbii

                        Oasele-n scârbos culcuş;

                        Şi murind, de-i vrea cu mâna

                        Să-ţi aduni pe-obraz nisip,

                        Să se zvârcole ţărâna

                        Îngrozită de-al tău chip!

 

                        Şi-n tesalicele maluri

                        Râuri milostive sunt

                        Ca-n rostogolite valuri

                        Să dea omului mormânt!

                        Şi greceasca spadă scurmă

                        Pieptul, ca şi orice fier,

                        Curge de pe-a dânsei urmă

                        Sângele din cei ce pier.

                        Şi-ori şi-n care ţări silită

                        Să trăiesc, se va afla

                        Vrun pământ care să-nghită,

                        Hectore, pe-aleasa ta!