Bolnav este Pământul
Cel fără de cuvânt.
Prea-poate-n Galaxie
E un martir, un Sfânt.
Pe spate-i cocoţată,
De veacuri, Omenirea,
I-apropie sfârşitul,
I-apropie pieirea.
În numele lui sfânt
Dezlănţuie războaie,
Priviţi-l, pe alocuri
Iar arde-n vâlvătaie.
E încă viu Pământul,
Dar rănile îl dor,
Şi sufletul îl doare
Căci florile lui mor.
Ce multe flori frumoase
Cresc pe Pământ, sub Soare,
De ce să nu-nflorească?
De ce să moară oare?
Te-ai compromis demult,
Tu, Omenire, care
Te crezi pe-acest Pământ
Puternică şi mare!
Te-ai compromis demult
Şi suflet nu mai ai,
Căci craca de sub tine
Cu tot ce-i viu o tai!
Pământul te tot rabdă
Ca mama pe-al său pui.
Un lut ai fost şi tu
Ieşit din trupul lui.
Dă-ţi seama, Omenire,
Pământul plânge mut,
Şiroaiele-i de lacrimi
Te vor preface-n lut.
Bolnav este Pământul
Oftează de durere,
Salvează-l, Omenire,
De propria-ţi, tăcere!