Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Oaia năzdrăvană

                        La Picior-de-Munte,

                        Pe dealuri mărunte,

                        Prin plaiuri tăcute,

                        De vânturi bătute,

                        Urcă şi scoboară

                        Şi drumul măsoară

                        Trei turme de oi,

                        De oi tot ţigăi,

                        Cu harnici dulăi,

                        Ş-un mândru cioban,

                        Tânăr moldovean,

                        Cu trei dorojani,

                        Feciori de mocani.

                        Sub poale de munte,

                        Pe dealuri mărunte,

                        Prin crânguri tăcute,

                        Apa-i răcoroasă,

                        Frunza e umbroasă

                        Şi iarba pletoasă

                        Apa de băut,

                        Frunza de şezut,

                        Iarba de păscut.

                        Foaie ş-o lalea,

                        Cioban, d-ajungea,

                        Crângul de vedea,

                        Stân-apropia,

                        Semn i se făcea

                        Şi-n loc se oprea,

                        Dulăi odihnea

                        Pe gânduri cădea.

                        Dar pe când şedea

                        De se tot gândea,

                        O oaie bârsană,

                        Oaie năzdrăvană,

                        Nici iarbă păştea,

                        Nici apă nu bea,

                        Nici umbra-i plăcea,

                        Ci mereu umbla

                        Şi mereu zbiera.

                        Cioban, d-o vedea,

                        Lângă ea se da

                        Şi mi-o cerceta

                        Şi mi-o întreba

                        – Oiţă, oiţă,

                        Oiţă plăviţă,

                        Oiţă bălană,

                        Cu lână bârsană,

                        De trei zile-ncoace

                        Guriţa nu-ţi tace!

                        Apa rău îţi face,

                        Ori iarba nu-ţi place,

                        Ori nu-ţi vine bine

                        Să mai fii cu mine?

                        Oiţa bârsană,

                        Oaie năzdrăvană,

                        Dacă-l auzea,

                        Din gură-i zicea

                        – Stăpâne, stăpâne,

                        Stăpâne jupâne,

                        Drag stăpân al meu,

                        Dat de Dumnezeu,

                        Iarba mie-mi place,

                        Apa rău nu-mi face

                        Şi mult îmi e bine

                        Să fiu tot cu tine,

                        Dar gura nu-mi tace

                        De trei zile-ncoace,

                        Că semn mi se face

                        Că ăi dorojani,

                        Feciori de mocani,

                        Sunt trei veri primari,

                        Şi ei mi s-au dus,

                        S-au dus în ascuns

                        De s-au domuit,

                        Şi mi s-au vorbit,

                        Şi mi s-au şoptit

                        La apus de soare

                        Să mi te omoare

                        Sub poale de munte,

                        Prin crânguri tăcute,

                        Oi când aromesc

                        Şi câini ostenesc.

                        Cioban, d-auzea,

                        Cu oaia vorbea,

                        Din gură-i grăia

                        – Oiţă, oiţă,

                        Oiţă plăviţă,

                        Oiţă bălană,

                        Cu lână bârsană,

                        De eşti năzdrăvană

                        Şi dac-ai văzut

                        Semn că-ţ’ s-a făcut

                        Şi d-ai auzit

                        Cum s-au domuit

                        Şi cum s-au vorbit

                        Şi cum s-au şoptit

                        Ăi trei dorojani,

                        Feciori de mocani,

                        Slugi de nouă ani,

                        Dacă m-or urî

                        Şi m-or omorî,

                        Vina lor o fi,

                        Păcat ş-or plăti.

                        Iar tu, oaia mea,

                        Să le spui aşa,

                        De te-or asculta

                        Io, cât am trăit,

                        Oi am îngrijit,

                        Câinii am hrănit,

                        Pe ei i-am plătit;

                        Să le mai spui iar,

                        De n-o fi-n zadar,

                        Ca să mă îngroape

                        De stână aproape,

                        Oi ca să-mi privesc,

                        Dor să-mi potolesc,

                        Spre partea de luncă,

                        Aproape de strungă,

                        Strunga oilor,

                        Jocul mieilor,

                        Dorul bacilor,

                        În dosul stânii,

                        Să-mi auz câinii,

                        Că ei, d-or lătra,

                        Stăpân c-or chema;

                        Să le mai spui iar,

                        De n-o fi-n zadar,

                        Să le spui aşa,

                        De te-or asculta

                        Când m-or îngropa

                        Şi m-or astupa,

                        Să-mi puie la cap

                        Ce mi-a fost mai drag

                        Căvălaş de soc,

                        Mult zice cu foc;

                        Căvălaş de os

                        Mult zice duios;

                        Căvălaş cu fire,

                        Mult zice subţire;

                        Vânt când o sufla,

                        Fluier o cânta,

                        Oile-or sălta

                        Şi s-or aduna,

                        Câinii-or auzi,

                        La mine-or veni,

                        La mine s-or strânge,

                        Pe mine m-or plânge

                        Cu lacrămi de sânge.

                        Şi tu, oaia mea,

                        Tu, dac-ăi vedea

                        O mândră fetiţă

                        Cu neagră cosiţă

                        Prin crânguri umblând,

                        Din gură cântând,

                        Din ochi lăcrămând,

                        De mine-ntrebând,

                        Să nu-i spui că sunt

                        Culcat sub pământ,

                        Ci că m-am tot dus,

                        Dus pe munte-n sus,

                        Prin vârfuri cărunte

                        Dincolo de munte,

                        Căvălaş să-mi dreg,

                        Flori ca să-i culeg

                        Pentru nunta mea

                        Ce-o să fac cu ea.

 

                        Vorba nu sfârşea,

                        Dorojani venea

                        Şi se repezea

                        Şi mi-l răpunea,

                        Turmele să-i ia.

                        Iar de-l omora,

                        Ei mi-l îngropa

                        La brâu de perdea,

                        ‘N strunga oilor,

                        Jocul mieilor,

                        Dorul bacilor;

                        În dosul stânii,

                        Unde dorm câinii.

                        Ei, de-l îngropa,

                        La cap îi punea

                        Căvălaş de soc,

                        Mult zice cu foc;

                        Căvălaş de os

                        Mult zice frumos;

                        Căvălaş cu fire,

                        Mult zice subţire.

                        Vântul, când bătea,

                        În caval sufla,

                        De jale-mi cânta,

                        Oi că se strângea,

                        Câini că s-aduna,

                        Oile plângând,

                        Câinii tot lătrând,

                        Pe stăpân chemând.

                        Aşa, tot aşa,

                        Vremea vremuia,

                        Dar oaia bârsană,

                        Oaia năzdrăvană,

                        Ea se tot uita

                        Şi nu mai vedea

                        Pe mândra fetiţă,

                        Cu neagră cosiţă,

                        Prin crânguri umblând,

                        Din gură cântând,

                        De el întrebând,

                        Să-i spue că-i dus,

                        Dus pe munte-n sus,

                        Dincolo de munte,

                        Prin vârfuri cărunte,

                        Căvălaş să-şi dreagă

                        Şi flori să-i culeagă.